Mă ridic și azuria boltă o împodobesc cu strigătul meu liniștit, pe care l-am desprins din copilărie, pe cind rataceam prin codrii seculari, socotind trunchiul stejarului a fi coloana din gradinile suspendate.
Îmi aplec barbia in piept: astfel
glasul meu suna mai barbatesc,
si aripile mi se vad mai bine, cum le intind
si tai, cu dunga lor, plimbatoarele fisii
de portocalie lumina, pe care amurgul
le coboara din stinca in stinca,
facindu-le sa sune.
Eu insumi, cu propriii mei ochi, - va jur pe soare,
pe sufletul rotitor al pasarilor si pe umbra
mereu lungindu-se, a trupului meu, -
am dat ocol gradinii suspendate.
Era o intuitie a pamintului fecund,
rostogolit intre soare si stele,
si orice cuvint de lauda as fi strigat,
mai mult
mi-ar fi rupt dira buzelor,
mi-ar fi spart dintii aburind de mirare.
Eu te iubesc, PACE, cu dragostea ochiului
pentru ochiul lui geaman,
cu dragostea mâinii pentru cealaltă mână,
Cu dragostea gândurilor
pentru cuvintele în care se scufundă întocmai.
De-aceea îmi lepad linistit scutul
și sulița pe care-am ascuțit-o îndelung
in nopțile cu lună,
și sandalele cu tălpi de plumb,
ca să nu mai piară iarba sub ele.
Numai aripile mi le păstrez, și-n amurguri,
pe muchiile stâncilor mă ridic,
ori pe spirala de cuarț a coloanei tale,
si mi le întind fără graba, ca să se vadă bine
din toate părțile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează