Am început să fiu
atunci pre când am început să văd,
copil fiind, pe omul viu
cum îşi transformă trupul în Irod.
Şi-atunci mi-am zis, cu un surâs,
că existenţa nu... există,
că osul meu cel râsu’ - plâns
e-n perioadă cea cubistă,
în care domnul Picasso
făcuse-un Re doar dintr-un Do
şi un pătrat, cum Si bemolul,
din bietul alb din var de oul.
Apoi, am zis că nu exist
când am văzut că sunt atare
extrem de impresionist
la Maraton în alergare.
Fusei de toate eu la viaţa mea:
şi om firesc şi realist
şi supra-extra-hully-gully ca o stea
purtând Breton de suprarealist.
De-aceea astăzi sunt cam înfundat la nare
şi blând întocmai ca un miel:
m-au tras... curente literare
de-am răcit şi eu niţel.
Şi-am devenit apoi angelic
şi m-am pictat în stil fovist,
iar mai la urmă, psihedelic,
m-au tatuat în indian turist.
Căci, vorba prietenului meu Prévert,
cu care am băut în Franţa:
„Nichita, eu nu o să-ţi iert
nici Saxa nici faianţa.
În cinstea ta m-am îmbrăcat
în pantalon albastru ca de mare.
Da’ ştii de ce? Tu ai văzut mâncare
albastră, de mâncat?"
Apoi, deodată, m-am cam răzgândit
ca să mă fac şi eu actor
la Teatrul Globus cel vestit,
cel al Şecspirilor,
dar când mi-au tras aplauza neîntrerupt,
cu stânga peste-obrazul drept,
cu dreapta peste-obrazul stâng,
de bucurie mi-a venit să plâng.
Atât de tare mă dureau obrajii,
c-am zis să o iau de la-nceput!
Ai noştri ca şi brazii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează