Când mi-e dor de satul meu intrat
în zăpadă până la plăsele
inventez în mintea mea un sat,
leagănul copilăriei mele.
Unde-or fi acei bătrâni
ce m-au învățat colinde stranii?
Aburi calzi se scoală din fântâni,
casele îşi caută țăranii.
Un colindător mă simt şi eu
când palpită toaca la vicernii
și mă -ndrept în gând spre satul meu
mirosind a darurile iernii.
Maică-mare, tată-mare, voi,
risipiți adânc prin cimitire,
Anul -Nou vă întoarce înapoi,
în copii să puneți iar iubire.
Nu mai pot vorbi de-atâta dor,
satul meu mă dă din nou la grindă.
Vorbe n-am, dar, serv al tuturor,
ochii mei sclipesc şi vă colindă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează