Primăvara - Camil Petrescu

Fusese o mocirlă de zăpadă

pe cale de topire

și noroi,

care curgeau la vale în șuvoi.

Dar într-o săptămână vântul 

a însănătoșit pământul.

În tranșee

cămăși spălate s-au întins la soare,

prin colțuri de traverse,

pe banchete,

zvârlite la-ntâmplare.

Lucesc metalic tuburi de cartușe,

baionete

și-n dezordine

pe jos, îți stau în cale

saci de merinde, sape și mantale.

Căci noroiul lacom s-a zbicit 

și-a devenit,

cu urmele-ntărite de bocanci, 

o panglică de galbene tipare.

E soare.

În gropile adânci,

în care nu intrăm decât pe brânci,

în gropile întunecoase, greu mirositoare

și încă pline de noroi,

în care am bolit întreagă iamă,

n-a mai rămas nici unul dintre noi.

Ca niște bolnavi pe o terasă de spital, 

atâta cât permite șanțul. 

Soldații palizi au ieșit la soare 

și fericiți ei se salută cu surâsuri:

e soare,

e peste tot o albă și fragilă sărbătoare

timpurie,

căci până și taluzul galben râde

cu aere de aur bolnav de anemie.

Pe umerii-mbrăcați de dealuri

în verde crud, minor,

pe văi care se-aleargă și se-alintă

cu rotunjimi de valuri,

peste pădurea totuși înnoită,

ori cât de înnegrită,

e ploaie delicată de lumină.

În umbră pete-ntârziate de gheață

par țipete.

Iar printre pietre umede,

sclipește proaspăt apa răului în vale,

pe când pe povârnișurile goale 

au apărut poteci nebănuite 

și-atâtea lucruri noi de sub zăpadă, 

căci sub imponderabila grămadă 

de raze înmuiate, întregul peisaj

ca un convalescent lungit pe spate, 

zâmbește către soare, mulțumit.

Prizonier,

eu mă întreb zâmbind cum aș putea să fac

să mă lungesc puțin

pe coasta dulce și concavă

de pare o pânză verde de hamac.

Un camarad stăruitor mă cheamă

grăbit, nervos,

de teamă

să nu-nceteze până vin prin șanț

miraculoasa scenă:

la doi pași de tranșee,

pe coasta lină,

un soldat își coase haina ruptă

și infinit nepăsător,

așa cum stă grecește,

din când în când și-ntoarce față suptă

spre cer, spre soare

și zâmbește

în ploaia ireală de lumină.

Ascunși în șanț, soldații îl contemplă

înspăimântați de alba nebunie,

râzând cu prea multe mișcări nervoase.

Și-n timp ce omul coase,

preocupat de-acum de amănunte

ei îl văd în fiecare clipă

cum cade, dur plesnit în frunte.

Dar ca pe tavă,

în iarbă

la douăzeci de pași apare

un cap bălai de neamț sfios, cu barbă

și cu mustăți de fire de otavă.

Se uită cu ochi vii, la cel pe care cad

atâtea raze calde

și râde luminos,

cu fața înflorită

stupid de fericire:

„Die 

Sorine, 

Kamerad!"