(Cântic de mahala)
În seara când s-au întâlnit,
ea se-ndrepta cu pas grăbit
spre locuinţă.
El îi oferă braţul său,
dar ea-i răspunse: „Domnul meu,
n-am trebuinţă!
N-ascult de tinerii frumoşi,
bărbații toţi sunt mincinoşi,
cu-o vorbă dulce
Ei te seduc, te-adorm uşor
ca mamele copiii lor,
când vor să-i culce…”
El o priveşte drăgăstos,
răspunde ea privind în jos:
„Mă cheamă Hanny…
Cu dumneata să merg n-aş vrea,
acasă fraţi şi mama mea
m-aştept’, sărmanii…”
El o priveşte amoros,
e luna Mai - şi ce frumos
noaptea pe lună!
Ascunşi pe-o bancă, ei şi-au dat
atuncea primul sărutat,
în voie bună.
El este pictor şi sculptor,
un tânăr, doar începător,
având curajul.
Mulţi ani de zile la un loc,
au dus flămânzi şi fără foc
concubinajul.
Apoi comenzi vin nencetat
și lauri mulţi l-au consacrat,
e-o bogăţie!
De-atunci, el se văzu peţit
de mulţi bogaţi, care-i promit
să-i dea soţie
Pe fiica lor, ce-a studiat
la Notre-Dame, şi-a voiajat
prin lumea largă.
Menajul lor, aşa plăcut,
din vina lui a început
cam prost să meargă.
Atunci îi spuse: „Draga mea,
de-acuma bani eu pot avea
câți o să-mi placă,
Dar eu şi să mă-nsor aş vrea,
pe când tu stai în calea mea;
mai bine pleacă!
Vezi plicul ăsta, poţi să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
te du cu bine!”…
Ea îl priveşte supărat,
iar plicul care i l-a dat
nici nu-l reţine.
Văzând că fostul ei amic
o preţuieşte la un plic
‘napoi l-întinde:
„Ia-ţi înapoi bancnotele
sunt o fetiţă domnule,
ce nu se vinde!…”
Ea dispăru - el se-nsură.
O dată, de la Operă,
venind acasă,
La poarta lui el observă
o damă care-l aştepta,
stând ruşinoasă:
„Eu sunt iubita ta din Mai,
pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.
Din ziua când ne-am despărţit,
ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii…
Şi dacă ţi-am ieşit în drum,
sâ ştii că am un rost acum,
nu ca golanii
Ce numai zestre ştiu vâna
ori lauri spre-a-i încununa
și-atâta doară.
Eu am venit ca să ţi-o spui
și-acuma pune-ţi pofta-n cui
a doua oară!”
Privind spre dânsa ruşinat
el vina lui şi-a constatat
și-şi dete seamă,
Că nu-i nici dânsul mulţumit,
și de pe cotul ei, smerit,
luând o scamă,
Îi spuse: „Draga mea, nici eu
o ştie bunul Dumnezeu,
n-am fost ferice.
E drept, am fost şi decorat,
am luat chiar şi Premiul de Stat,
orice s-ar zice!
Dar până să te văd aici,
nu-mi dete fericire, nici
faima, nici banii!…”
Deşi era sub zero grade,
el în genunchi deodată-i cade:
„Mă iartă, Hanny!”
Înduioşată, ea i-a pus
pe creştet, mâna ei, de sus,
zicând: „În fine,
Decât să nu te văd de loc,
su tot flămând şi fără foc,
și-aşa e bine!…”
Morala
Astfel, iubite cititor,
s-a încheiat idila lor
făr’ să se ştie
Unde anume, când şi cum,
sculptorul şi-a pierdut pe drum
a lui soţie.
Din volumul „Cântice țigănești”, (1941).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează