I
În dumbrăvi poetici, în basin săpat
în granit cu feţe,
se scălda frumoasa fiică de-mpărat
Cu-ale sale sclave rari în frumuseţe.
Soarele se culcă în aburi de rubin
și se varsă dulce
pe-ale lor cosiţe ce nundează lin;
apa-n bobişoare, p-al lor fraged sân,
ca roua-n crini luce.
Peste-ai lor albi umeri, care strălucesc
sub a lor ninsoare,
grațioase roze repede-nfloresc
și lucesc la soare.
Sclavele domniţei par în acest loc
astfel cum pe mare,
printr-al lunei pline brâu voios de foc,
miriade raze scânteie, se joc
fără de-ncetare.
Dar un zmeu soseşte p-un fugar spumos,
intră prin grădină;
caută din dosul unui pom stufos
sclavele frumoase ce se joc voios
cu-alba lor regină.
Ochii lui se lasă pe regina lor
și-ai săi ochi se-ncântă;
dupe cal coboară şi păşeşte-uşor.
Stă, priveşte,-ascult şi, c-un iute zbor,
pe bazin s-avântă.
II
Zmeul încalecă, fuge cu vergura,
fuge pe vale;
calu-i se turbură; zboară, se spumegă,
mușcă-n zăbale.
Zmeu-îi ia frânele, repede-i sângeră
coasta spumoasă;
calu-i se-naripă, fuge ca negura
vijelioasă,
Cerul se scutură, munţii se leagănă...
brazii săltară,
cerul cu stelele, brazii cu stâncele
se confundară.
Văile murmură, frunzele freamătă,
aerul sună:
pletele verginei, sparte, sub aure
scântei la lună.
Însă la peştera stâncilor alpice
calul atinge;
sforăie, nichează. Zmeul cu vergura
în umbră se stinge.
III
Regele preună, cu călări d-ai săi,
calul lor ce zboară.
dar din peşteri zmeul varsă pe flăcăi
muște veninoase ce-n acele văi
caii lor omoară.
Dupe-atunci când pasă turmele pe plai,
lângă grota lată.
Zmeul socoteşte că-s ostaşi pe cai
și răvarsă musca care-ucide, vai!
Orice vită-ndată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează