Stejarul și trestia - Jean de La Fontaine

Stejarul, într-o vreme, îi spuse trestiei aşa:

– Poţi să te plângi de soarta ta.

O pasăre micuţă îţi este o povară

Şi chiar uşorul vânt

Ce faţa apei mişcă, din simplă întâmplare,

Te-apleacă la pământ

Şi te doboară –

În timp ce fruntea mea de Caucaz semeţ

Nu numai că opreşte chiar razele de soare,

Ci-nfruntă şi furtuna, îndrăzneţ.

Ce pentru tine este crivăţ, zefir e pentru mine

Şi de te-ai fi născut încaltea

Sub ramurile mele-nalte,

Ferită de furtuni te-aş ţine.

Dar tu te naşti, vezi bine,

În umede ţinuturi de vânt cutreierate.

Natura ţi-e ingrată, cum nici nu se mai poate.

Şi trestia îi spuse-ndată:

– De o atare milă mă simt profund mişcată.

Dar să lăsăm aceasta, căci după cât îmi pare,

Îi e ‘Nălţimii Voastre cu mult mai de temut

Decât e pentru mine, când bate vântul tare:

M-apleacă, nu mă frânge puternica-i suflare.

În ce priveşte însă tot ce aţi susţinut –

Că rezistaţi din temelii

Oricărei vijelii,

Să aşteptăm sfârşitul dar. Abia rostise-acest cuvânt,

Că dinspre nord s-a năpustit cel mai teribil vânt.

Rezistă la-nceput stejarul şi trestia se înmlădie.

Dar vântul creşte, creşte, şi celui care până-n cer

Îşi înălţase capul, deodată forţele îi pier…

Izbit şi smuls din rădăcină, s-a prăbuşit pentru vecie.