I
În rame vechi, pe ziduri atârnate,
de veacuri stau în jețul lor strămoșii
și nestemate, verzi, albastre, roșii,
le-mpodobesc caftanele bogate.
Ținând în mâini ca semn de pietate,
mătănii lungi, ce frământau pioșii,
îi vezi zâmbind mefistofelic moșii.
din bărbile cu grije pieptănate.
Urmașii lor trecură zeci și sute
iar ei privind cu chipurile mute,
cum i-a-nghițit a timpului vâltoare,
le flutură pe buze ironia;
Cum vremea poate fi ucigătoare,
când ei și azi înfruntă vecinicia?
II
Dar vremea tot văzând că nu mai mor,
ea, ce în veci nu iartă răzvrătirea,
le pregăti rebelilor pieirea,
pierzându-i însăși nemurirea lor!
Pe când priveau cu ochiul sfidător
și legănau în el nemărginirea,
se transforma în taină omenirea
prin tot mai caldul artelor fior.
Iar azi lăsând privirea-nfrigurată
pe un portret din vremea depărtată
în el nu mai trăiește egoistul
Ce-a vrut să-nfrunte soarta-i pieritoare,
căci vremea a făcut - răzbunătoare -
să nu vedem acum decât artistul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează