Odihnei: prispă, arșiței: fântână
și visului: zăvor desferecat!
C-un brâu te-ncinge Dunărea bătrână,
bătrâni Carpații trupul ți-l străbat.
Priveliști desfătătoare: țară!
Ce dragi îmi sunt toți munții de omăt
și drumurile tale-n primăvară
când de mireasma merilor mă-mbăt!
Cât ochii văd: și iarba și văzduhul,
sunt ale mele toate câte sunt,
și crestele, și apele și stuhul,
și darnicul acest mănos pământ.
Pământ ce, ca-ntr-un scrin străvechi, ascunde
și amfore, și oase, și săgeți,
pământ pe care m-am născut și unde
e leagănul frumoasei mele vieți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează