Ce amurg, femeia mea, ce amurg sidefiu,
și marea ce singură își macină-ntrebările goale,
și pescărușii târzii, și pinii neliniștiți, ce nestatornici,
și nisipul care umblă cu vântul,
umblă palid și se strânge în jurul sălciilor scunde.
Nicio corabie nu se vede, nici o corabie,
și nici un val nu pleacă în larg,
ci toate caută răspunsul pe care nu-l vor primi niciodată.
Nici un val nu pleacă în larg, nici o cărare,
și ce trist e amurgul de gri,
amurgul rece, amurgul de noiembrie.
Vom rămâne aici, unde sfârșesc toate cărările,
vom rămâne aici, femeia mea cu gâtul prelung
de cocor, femeia mea cu pasul frumos, cu ochii -
frunze de salcie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează