Castorii vin până la marginea acestui poem
în care intră o femeie cu pulpele albe ca rafia.
Suntem într-o după-amiază ce respiră greu.
Insectele înțeapă aerul cu foșnete mici
și femeia se joacă-n lumină, râzând
cu voluptate, mirându-se cu nedezmințită plăcere
de indiscreția acestui rău în care nu se încrede.
Gâtul ei cu impreviziuni florale e ușor derutat,
șoldul ei somnoros iese câteodată afară
și plutește la vale pe luciul verde al apei.
În acest timp, castorii rod toți pereții sonetului,
iar femeia țâșnește din albia legănătoare
și părăsește indignată poemul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează