“Cum era ursitul meu?
Nalt, sprinten, mlădios.
Zâmbetul, tainic, sfios.
Fruntea răsfrângea
Tăria înstelată.
Nara, ca la fauni
şi căpriori,
larg deschisă şi înfiorată.
Părul, cu viţe răsucite,
învolt şi arămit, ca-n amurg.
Mîna, necioplită şi grea,
caldă şi dulce la pipăit,
ca o cătuşă învelită în catifea.
Ochii, plini de rugă,
aşteptând o poruncă.
Sprâncenile, vânjos arcuite,
ca nişte aripi pe bolţi ţintuite.
Glasul, primejdios de frumos,
învăpăiat, răscolitor, plin de alint,
vibrând ca-n nopţile de vară când
văzduhul toarce, cu tremur mărunt,
borangic, bronz şi argint, între cer şi pământ.
Dar ce mi-era mai drag la el
e că era copilăros
şi blând ca un miel.
A fost odată Ionel…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează