Boii - Nicolae Crevedia

Departe-n luncile-albastre  -

Boii curţii şi copilăriei noastre.

Pasc iarbă,

Într-un ritmu calm, blajin.

Iarba trosneşte.

Miros de salcie verde,

O după-amiază de nea,

Zi de Paşti.

Norii primăverii, ca o cireada cerească.

La vadul amintirii,

Vin apoi boii sătui.

Beau apă multă, multă, liniştiţi,

Seacă gârla.

În apă, se oglindesc mai mari, mai albi,

Cât nişte biserici.

Munte şi Bălan

- Numele lor.

Crescurăm cu toţi din pir şi din mohor.

Când intram la ei în coşar,

Întindeau blând botul.

Furam din şură câte-un braţ de trifoi din cel bun

Şi le umpleam ieslea.

Le-amestecam în uruială şi câte-o bucăţică de zaar,

Găsită pe la bunicul, prin pozănar.

Îi ţesălam -

întindeau ceafa şi şalele,

Ca bunicul, când îl trăgeam pe oase,

De-i luam din ghebă toate paralele.

Când venea popa cu icoana şi busuiocul,

Îl rugam să treacă şi prin ogradă.

Boii fericirii noastre de zăpadă -

Nu erau din aceeaşi mumă,

Dar beau pe rând apă din găleată,

Rodeau de la câte un cap acelaş cocean,

Îşi erau unul altuia şi frate şi tată.

Amândoi, câte-o pată mare, neagră-n frunte

Şi nişte coarne - cât nişte răriţi.

Umpleau bătătura de avere.

Când mirosea a frunză putredă şi-a ghiocei, afară,

Băgau capul în jug.

Hăis, cea -

Câtă pâine frământată,

Câtă ţelină-a spart greabănul lor de fier!

Câte ponoare, cu căruţa-ncărcată de troznea -

Lăcrămau parcă amândoi,

Când nu se urnea, din noroiu, povara.

Se opinteau,

Se-nnodau,

Se topiau, ca nişte nămeţi,

Sub sudalme şi codiea biciului!

Bieţii boi!

Trudeau şi ei, ca nişte 'nvoitori, la ciocoiu.

Cunoşteau toate locurile stăpânului.

Pe-ntunericul negru de-ar fi trecut prin dreptul lor,

Trăgeau înspre ele şi le miroseau.

Într-o noapte, întorcându-se tata de la oraş,

L-a doborît în căruţă un adălmaş.

Şi ei au adus singuri căruţa acasă.

Au deschis poarta cu coarnele.

„Ăştia sînt sufletul şi vecinii mei - spunea tata

„În lună, merg cu Munte şi Bălan!

„Îmi sunt dragi, când îi potcovesc la ţigan,

„De ridică piciorul, ca nişte copii...

Înţepenea la deal un camion, vreun automobil:

Tata, fudul:

- „Aduceţi, mă, pe Bălan şi pe Munte,

„Să se-ncrunte ei niţel!

Scoteau maşina, ca pe-o măsea.

Iar când ne trimetea cu ei la păscut:

- „Mă!, să nu vă ducă vreun făcut,

„Să vă scape boii-n mături, în vreun trifoi,

„Să se umfle - că mai bine să muriţi şi voi

Tânjea vreunul câteodată,

ÎI lecuia cu fierturi de-ale Iui şi cu spânz -

Ori îl chema pe Moş Marin Ene Nălbaru,

Care ştia mai muilte şi decât Veterinaru.

Îi ducea, vara, la gârlă; să-i scalde -

Pe noi, ne urca pe ei - ca pe un pat.

Le mirosea părul a năduşală şi-a luncă

Dar întoarcerile, seara, de la muncă

Apunea, mare, soarele -

Eram osteniţi, toţi, plumb.

Aerul mirosea a pâine şi-a mătase de porumb

Şi căruţa cânta din toate mădularele.

O toamnă târzie, rece.

Câţi ani să fie de-atunci?

Mugea pământul, tremurau geamurile -

Războiul.

Strânsesem totul din câmp,

Băgasem şi grâul în pământ-

De pe front, tata scrie:

„Nevastă, rămâneţi pe loc!

„Ascunde ce poţi ascunde -

„Vezi de copii - 

„Pe Bălan şi pe Munte,

„Vinde-i, cum ţi-am mai spus,

„Vinde-i numaidecât!

„Sunt şi bătrâni.

Mama ne-a sărit la toţi de gât:

- „Îi vând pe ei? vând şi pământul!

„Prin curtea asta, să bată vântul?

„Să rămână pustiu coşarul?

,,Eu, mâna asta de muiere,

„Să vând boii, să-i dau de tăiere?

„Eu care-am băut apă-n ţarină din urma lor?

„Mor cu ei de funie!

Peste câteva zile,

Satul era cotropit.

Trupe, cai, tunuri, camioane vrăjmaşe.

Coloane lungi de muniţiuni.

Honvezii - au spart uşa coşarului,

I-au înjugat

Şi au pornit.

Noi, clecie, pe boi:

- „Luaţi-ne pe toţi

„Luaţi-ne şi viaţa! - ţipam.

Câteva paturi de puşcă

Ne-au grămădit în şanţ.

Boii se uitau lung înapoi

Şi mugeau.

I-am petrecut până dincolo de marginea satului -

Un vânt supţire - ca o baionetă,

Coloana înainta încet prin sloată -

Bălan şi Munte,

Se topeau în zare, ca două mari bucăţi de zăpadă...