Animalele din ţara aceea - Margaret Atwood

În ţara aceea animalele

au chipuri de oameni:

ceremonioasele

pisici care stăpânesc străzile

politicos pică vulpea

moartă la pământ, vânătorii

în juru-i stau pironiţi

în tapiserii de politeţe,

taurul, împodobit cu

sânge, hărăzindu-i-se

o moarte elegantă, cu numele-i

pecete pe el, heraldică marcă

deoarece

(când s-a prăvălit

pe nisip, cu spada-n inimă, dinţii

din gura-i albastră păreau omeneşti)

e cu-adevărat un om

până şi lupii purtând zgomotoase

convorbiri în podurile

lor îndopate cu legende.

În ţara asta animalele

au chipuri de

animale.

Ochii lor

fulgeră odată în lumina farurilor de automobil

şi apoi pier.

Morţile lor nu-s elegante,

ele au chipurile

nimănui.

Traducere de Ion Caraion

E periculos să citeşti ziarele - Margaret Atwood

Pe când înălţam castele

frumuseţe-n lădiţa cu nisip

grabnic gropile se umpleau

stârvuri scoase la soare de buldozere

şi pe când mergeam la şcoală

spălat, pieptănat, călcând

pe crăpăturile cimentului sub tălpile

mele detunau bombe. 

Acuma c-am crescut mare

şi-s ştiutor de carte şi stau în fotoliu

la fel de calm ca-n sine un proiectil

iar junglele ard, şi sub-

arboretu-i ticsit de soldaţi

numele de pe apăsătoarele hărţi

se prefac în fum.

Eu-s pricina, eu-s o magazie

de jucării chimice, trupul mi-i

un ucigător dispozitiv,

cu dragoste mi-ntind braţele, mâinile mi-s puşti

bunele mele intenţii – cu totul mortale.

Până şi ochii mei pasivi prefac

tot ceea ce privesc în afumătura

alb-neagră a unei fotografii de război,

cum oare

m-aş putea opri.

Viziune de toamnă - Ion Brad

În vară mă-ncingeai cu brâu de foc,

acum, în toiul toamnei, doar cu brumă.

Nu mai glumi, nu-mi vine să mă joc,

când știu că spectrul iernii nu-i o glumă.

Și totuși, totuși, frunzele când vin

și-mi bat în geamuri, gestul lor mă-mbie

să părăsesc acest ursuz cămin,

să mă întorc cu vara-n poezie.

Și uneori să-mi mai aduc aminte

că, toamnă, tu pe lume m-ai adus

ca să cinstesc străbunele morminte,

în locul lor să spun ce nu s-a spus.

– Mai stai cu frații, nu grăbi, Ioane!

Se-aude glasul Mamei, dinspre stele.

Ea ce-a rămas icoană-ntre icoane,

de lacrimi fețele să ni le spele.

Necunoscutele prietene - Alexandru Ciorănescu

Necunoscute prietene,

totul în lume m-a-nșelat:

Ziua ce se pierde în noapte

stelele ce apun

florile veștede

mustul ce fierbe

hoitul dospit

totul m-a-nșelat, prietenul inimii mele.

Femeia moale ca perna

fântâna sleită a setei nestinse

mi-a împletit curse din mătasea părului

acoperindu-mi cerul cu dogoarea sânilor

fii Omul păros cu răcnet și ghioagă.

Mută tăriile pe prispa casei.

Fii câinele meu și fii tată.

În lume totul m-a-nșelat, prietene.

Ce-i iubirea? - Vasile Conta

Iubirea, e o lumină din cer pe suflete prelinsă;

cel cea simţit-o odată, rămâne pe pânza ei cuprinsă;

copilă adorată, te lasă a fi ademenită,

lumina e atât de albă, încât şi-o inimă cernită.

Ar reînvia în clipa asta, spre a mări Dumnezeirea!

De ce nu vrei să mă-nţelegi, cât de sublimă e iubirea?

Un Vis al tinereţei, uşor c-aripa de cocoară,

urcă infinitul şi tot pare că nu zboară,

Un zeu în faţa cărui regii, umiliţi, s-au ploconit,

căci săgeata de iubire te-a învins, când te-a lovit;

poate vrei să mă sfidezi cu privirea ta isteaţă?

Eşti copilă, căci iubirea de-ai simţit-o, îţi dă viaţă.

Vasile Conta - Biografie

 

Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindăoani, județul Neamț – d. 21 aprilie 1882, Iași) a fost un filozof, scriitor și om politic român.

Urmează cursurile Școlii primare de la Tg. Neamț, unde îl are coleg pe Ion Creangă, iar mai apoi Academia Mihăileană sau Gimnaziul Central din Iași, unde a luat bacalaureatul în 1868.

În 1862, întrerupe studiile și însoțește o trupă de actori prin întreaga Moldovă, timp în care scrie o piesă de teatru jucată la Botoșani, iar în 1875 traduce piesa Miss Multon de Adolphe Belot.

În 1864, reia studiile liceale, terminate patru ani mai târziu, în 1868. După absolvire, funcționează ca profesor suplinitor la Catedra de filosofie. În același an, 1868, se înscrie la Facultatea de Drept din Iași.

În octombrie 1869 obține o bursă din partea „Societății pentru încurajarea junimii române la învățătură” („Pogor–Fătu”) și este trimis pentru studii comerciale în Belgia, unde urmează cursurile Institutului de Comerț din Anvers, pe care le încheie în 1871. După obținerea diplomei, în 1871, studiază și dreptul, dobândind, după numai un an, titlul de doctor în drept al Universității din Bruxelles. Revenit în țară, Vasile Conta va practica avocatura și va obține, prin concurs, Catedra de Drept Civil a Universității din Iași.

A fost și un mare iubitor și apărător al Basarabiei. Tatăl său, preot de meserie, a început să-și desfășoare cariera preoțească în satul Ghindăoani din județul Neamț. Între anii 1865–1869, pe când era elev în ultimele clase ale Liceului Național din Iași, și-a petrecut vacanțele pe pământul Basarabiei, la Cahul, unde tatăl său, preotul Grigore Conta, era protoiereu, (aici a ajuns după ce a plecat de la Ghindăoani - Neamț). La vremea respectivă, sud-vestul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) aparținea României. Părintele Grigore își începuse cariera preoțească în satul Ghindăoani (com. Balțătești) din județul Neamț. Dar pentru că îi îndemnase pe țărani să-l dea în judecată pe arendașul moșiei la Divanul din Iași, acesta, uzând de prevederile Regulamentului Organic, pe atunci în vigoare în Țările Române, l-a surghiunit din sat. Stabilit la Târgu Neamț, ajunge protoiereu al acestui ținut, apoi, în 1865 a fost numit protoiereu la Cahul. În urma Războiului Crimeii, în 1856 s-a încheiat la Paris pacea prin care, printre alte prevederi favorabile, României i s-au restituit trei județe din sudul Basarabiei. Între acestea era și Cahul. Acestea sunt împrejurările datorită cărora adolescentul Vasile Conta a avut posibilitatea să-și petreacă vacanțele la Cahul, care era atât de îndepărtat de plaiurile copilăriei sale. La finele acestor vacanțe, petrecute în aceste locuri de câmpie, se simțea atât de bine încât credea că a scăpat definitiv de boala crudă ce-l chinuia (TBC). Conta n-a folosit aceste vacanțe numai în scopul întremării sale fizice ci a desfășurat o remarcabilă activitate culturală din care menționez Culegerea de poezii populare din împrejurimi, pe care le-a strâns într-o colecție intitulată "Cântece basarabene".

Între anii 1870-1872 Eminescu se afla la studii în Viena. Aici Vasile Conta îi trimite "Cântecele basarabene" lui Mihai Eminescu care îi răspunde:

"Mi-ai trimis, domnule Conta, un prieten sincer ca să mă iau în ceasuri lungi și plictisitoare. A fost o revelație pentru mine "Cântecele basarabene". Multe din ele samănă cu cele din Moldova de sus. Ah!, cum aș dori să văd această parte înstrăinată ..."

Conta își va arăta în mod public dragostea pentru Basarabia. După cum se știe, imediat după războiul din 1877, rușii și-au manifestat intenția de a răpi din nou cele trei județe din sudul Basarabiei. Conta, acum profesor universitar și filozof de renume european, își folosește condeiul în apărarea Basarabiei și scrie în acest scop trei articole: „Basarabia”, „Chestia Orientului” și „Viitorul României pregătit de domnul Brătianu și Kogălniceanu”. Toate trei, dar mai ales ultimul, au avut un mare ecou, fiind reproduse în toate ziarele.

Activitatea publicistică:

Traduce și adnotează legi, practică avocatura publică, începând din 1875. În 1875-1876, publică în revista ieșeană Convorbiri literare prima sa lucrare filosofică, Teoria fatalismului, studiu ce apare, în 1877, și în limba franceză, la Bruxelles, apoi Teoria ondulației universale (1877), Încercări de metafizică (1878). Ultima lucrare a fost tradusă, în 1880, în limba franceză, la Bruxelles, cu titlul definitiv Introducere în metafizică.

Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra teoriei fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. El s-a manifestat ca un militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.

A susținut "prelecțiuni populare", organizate sub auspiciile "Junimii", intitulate: "Materialismul", "Fetișismul", "Starea economică" etc., apreciate de mari oameni de cultură, printre care și Mihai Eminescu, pe atunci redactor al "Curierului de Iași" și membru al "Junimii". Deși participant la ședințele "Junimii", și-a păstrat independența de gândire și de acțiune în politică. La Facultatea de Litere, în proiect figura și predarea unui curs de istorie critică a religiilor. Cariera politică a lui Vasile Conta a avut un caracter puternic reformator. În calitate de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, Vasile Conta a propus (fără a avea sprijinul parlamentar necesar), o lege a educației care prevedea profesionalizarea învățământului agricol, industrial, economic; eliminarea religiei din liceele de băieți; înființarea de licee pentru fete și acordarea, pentru acestea, a dreptului de a urma studii universitare; introducerea unui examen de capacitate pentru profesori, în concordanță cu sistemul francez.

La 10 aprilie 1881 demisionează din guvern și activează ca membru al Curții de Casație. Bolnav de ftizie, efectuează o ultimă călătorie în Italia, înainte de a muri. Corpul său a fost transportat la Iași, unde i s-au făcut funeralii naționale.

A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Mandatul - Ion Luca Caragiale

Acrostih

Mandatul este visul,

Un vis realizat,

Când fără-ntârziere

Îl iei și l-ai scontat.

Atunci de bucurie

Să joci, să cânți te-apuci,

Și ca să fii mai comod,

Te lași numa-n papuci.

Nimica nu te doare,

Și totul meprizezi,

Căci posedezi mandatul

Și mergi ca să-l scontezi.

Da! da! el să trăiască!

Sau daca nu, murim;

Căci fără dânsul oare

Putem noi să trăim?

Amor și fericire

Le ai în buzunar,

Când ți-ai scontat mandatul,

Și nu mai ai habar.

Tutunul abundează,

Țigări de Bektemis –

O! te realizează

Mai iute, dulce vis!

Unică consolare!

O! Preaiubit mandat,

De tine toți slujbașii

Viața ne-am legat!

La minister cu toții,

Mandatul să luăm,

Să ni-l scontăm degrabă,

Și-apoi... să ne-mbătăm!!!

Primăvara - Grazia Deledda

Iarna a împrospătat

chiar și culoarea stâncilor. Din munți coborau,

stropi de-argint, mii de vinișoare tăcute

și strălucitoare în verdele aprins al ierbii.

Torentul șoptea în adâncul văii între

piersicii și mandorlii înfloriți.

Și totul era pur, tânâr, proaspăt, în bătaia soarelui.

Traducerea Dănuț Cepoi

Noi suntem sardinieni - Grazia Deledda

Noi suntem spanioli, africani, fenicieni,

cartaginezi, romani, arabi, pisani,

bizantini, piemontezi.

Noi suntem razele galben-aurii care

mătură drumuri stâncoase, lămpi uriaşe

aprinse.

Noi suntem singurătatea sălbatică, tăcerea imensă şi profundă,

splendoarea cerului, floarea albă a trandafirului de stâncă.

Noi suntem domnia neîntreruptă a arborelui de mastic,

a valurilor care se petrec peste granitul străvechi,

a măceşului, a vântului, a nemărginirii mării.

Noi suntem un pământ al tăcerilor prelungi, al orizonturilor

vaste şi pure, a gingiei plantelor, a munţilor

arşi de soare şi de răzbunări.

Suntem sardinieni.

Traducerea Petru Dimofte

Grazia Deledda - Biografie

Grazia Deledda (n. 27 septembrie 1871, Nuoro, Sardinia, Italia - d. 15 august 1936, Roma, Regatul Italiei, a fost o scriitoare italiană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1926.

Născută într-o familie de mici proprietari. Începe să scrie la 16 ani, dedicându-se literaturii și publicând prima carte de povestiri în anul 1890 ("În azur"). Spontaneitatea și intuiția compensează absența culturii teoretice (scriitoarea a fost autodidactă) iar puterea de muncă, neobișnuită, s-a concretizat în peste 50 de cărți, marea majoritate romane, scrise în mai puțin de cincizeci de ani. În 1890, căsătorindu-se cu un înalt funcționar de stat se stabilește definitiv la Roma. Marea popularitate de care s-a bucurat în timpul vieții se datorează deopotrivă numărului mare de cărți publicate și impactul pe care romanele sale, de factură realistă cu puternice accente lirice l-au avut cu gustul cititorului italian din epocă.

Opera

În azur (1890)

Steaua Orientului (1891)

Amor regal (1892)

Floarea Sardiniei (1892)

Povestiri sarde (1894)

Suflete cinstite (1895)

Tentațiile (1895)

Calea răului (1896)

Peisaje sarde -poezii- (1896)

Comoara (1897)

Oaspetele (1898)

Dreptatea (1899)

Bătrânul din munți (1900)

Elias Portolu (1900)

După divorț (1902)

Cenușă (1903)

Nostalgii (1905)

Jocurile vieții (1905)

Iedera (1906)

Amoruri moderne (1907)

Umbra trecutului (1907)

Bunicul (1908)

Stăpânul nostru (1910)

Până la hotar (1911)

Clarobscur (1912)

Porumbeii și ulii (1912)

Trestii în vânt (1913)

Vina altuia (1914)

Marianna Sirca (1915)

Copilul ascuns (1916)

Forul din pădurea de măslini (1918)

Întoarcerea fiului (1919)

Fetița furată (1919)

Mama (1919)

Tovărăși proaste (1921)

Sonetul solitarului (1921)

Dumnezeul celor vii (1922)

Flautul în pădure (1923)

Dansul colierului (1924)

La stânga (1924)

Fuga în Egipt (1925)

Sigiliul dragostei (1926)

Annalena Bilsini (1927)

Bătrânul și copilul (1928)

Casa poetului (1930)

Țara vântului (1931)

Soare de vară (1933)

Digul (1934)

Cedrul de Liban (1936)

Șarla și ciobanii - Ion Luca Caragiale

poveste

Acum vro șeapte sau opt ani,

Niște ciobani

Căutau să pripășească

Un dulău, ca să păzească

Pe oi

De lupi. - Vai de noi!

Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:

N-are să vie-o vreme

Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?

Zău, după mine, de multe ori

Cugetătorii-liberi sunt

Ființe prea ciudate;

O clipă nu te lasă s-ai parte decuvânt.

Să n-apuci, din păcate,

Să-ncepi cu dânșii vorba, c-apoi să te mai ții

Sute și mii

De cugetări înalte și reflectări profunde

De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde

Da, domnii mei,

Cu prea mare dreptate

Aveți cuvinte de pietate

Pentru miei...

Sau oi... dar, docamdată,

Liberi-cugetători,

Ascultați povestea cu ciobanii; ori...

Eu voi tăcea ca să v-ascult.

Nu zău! îmi place foarte mult

S-aud palavre lungi și late,

Și despre-aceasta probe pot da necontestate:

La Cameră sunt nelipsit.

Și, la tot ce s-a vorbit

În Atheneu

Eu

Am fost cel mai fidel dintre auditori.

Fac haz pe oratori...

Dar... să lăsăm acestea,

Și povestea

Începută să urmăm:

Ciobanii noștri, așadară,

Plecară

Dulăul să-și găsească.

Umblară cât umblară

Și detere-n sfârșit

D-o javră jigărită,

De foame leșinată, cu părul năpârlit.

Cum îi văzu,

Potaia-afurisită

Își puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe și-ncepu

Să se tăvălească,

Să se lingușească,

Să chelălăiască,

Ca toți câinii nemțești

Când, leșinați de foame, doresc să-i miluiești.

Li se făcură milă de șarlă: o chemară,

Șarla-i urmă,

Și-astfel cu toți plecară.

O duseră la stână și șarl-aci jură

Pe lege. - Cum se poate?

Dar șarlele n-au lege, ș-arfi de necrezut,

Veți zice; fugi d-acolo! -Știu bine-aceste toate,

Dar iacă s-a putut!

Șarla jură pe lege, onoare, conștiință,

Nu râdeți de,... să fie un câine de credință.

Sonete - Ion Luca Caragiale

SONET

D-lui Agostino Mazzoli, bariton absolut, cu ocaziunea beneficiului său în opera Ernani

Ești rege, și, pe tronu-ți, în plină strălucire

Apari ca totdeauna, și gat-a ne-ncânta;

Supușii te salută, zicându-ți în unire:

Talentul e coroana ce sta pe fruntea ta!

E sărbătoare astăzi, splendidă sărbătoare.

Mai mult ca totdeauna supușii-ți sunt fideli.

Coroana-ți, astă-seară, e mai strălucitoare.

O! niciodată, rege, nu vei afla rebeli.

Da: regii-și pierd mărirea. În piepturi astăzi bate

Dorința cea sublimă de sacra libertate.

Urăște lumea sceptrul. A fi supus e trist!

Decât să servi un rege, durere nu-i mai mare,

Dar... lumea se supune, c-o nobilă-avântare,

Când sceptrul este arta și regele artist.

SONET

Unui cavaler de industrie

Fals, malonest, venale, hidos ești, cavalere!

Prea bine ți-au zis uniiCoțcar Coțcarovici ;

Figura ta, ce-nspiră dizgust și desplăcere,

Impertinintă, vilă, tot palme parcă cere:

Cum dracul fruntea-n lume cutezi să mai rădici?

Vestitele-ți scandaluri azi nu mai sunt mistere.

De când, ca paraziții, te-ai pripășit p-aici,

Nu vezi, când vrei prin lume și tu ceva să zici,

Cum fug toți d-ale tale cuvinte deletere?

În loc să-ți vezi rușinea, stigmatizat cum ești,

Și, dându-te căinței, să plângi și, de durere,

Să-ți dai în piept cu pumnul, ai cutezat, mizere

P-o pată de nimica, să-njuri pe cei onești...

Fals, malonest, venale, hidos ești, cavalere!

SONET

Contimpuranilor mei

Fără de graiuri gure și ochi făr' de priviri,

Făr' de mișcare forme, și încă, vai! ce este

Mai sec în astă lume și mai nemernic, țeste

Făr' de gândiri și inimi lipsite de simțiri!

Așa ne pomenirăm, dodată, fără veste,

Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.

Bizar! Ființe fără ființă, trecem peste

Pocitul vis al unei smintite-nchipuiri

În vreme de-njosire, în tină și din tină,

Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;

Zadarnic ne născurăm și făr' să trebuim!

Păsemne-așa ne scrise pustia de ursită:

Păcum ne fuse vremea meschină ș-umilită,

Meschini și mediocri să fim și să murim!

Versuri - Ion Luca Caragiale

Amicului C. D.

Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă,

Când lumea d-astăzi, rece și materialistă,

Își râde de chimere și de puterea lor?

Credințele d-acuma condamnă poezia

Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia

Ce merită să poarte disprețul tuturor.

Ascultă-mă și crede: de vei simți vrodată

Că pieptul tău nutrește scânteia cea sacrată,

Să știi că mizerabil vei trece pe pământ;

În timpurile noastre, decât să cânți, mai bine

De pietre sparge-ți lira ș-apoi sufocă-n tine

Fugoasa-ți inspirare și-al tău nebun avânt.

De-acum, stăi noaptea singur, citește, studiază,

Și de veghiare palid, mereu, mereu veghează,

Plecat pe cărți bătrâne consumă-ți anii toți,

Sacrifică-ți vederea, cătând fără-ncetare

Ca să găsești ideea funestă pentru care

S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoți;

Obiectul ei să fie, desigur, omenirea,

Iar scopul, abrutirea, mizeria, tâmpirea!

— Acolo sacerdoții cu toți vor aținti. —

Ideea ta pământul în lung și-n lat să-ncingă,

Prin vorbă sau prin spadă, cu-ncetul ea s-atingă

Și polul miazănoapte și polul miazăzi.

Sau, nu! Muncește-ți mintea, gândește-te, combină,

Inventă-o monstruoasă, teribilă machină,

Concepere fatală, ce, demn-a se chema

Flagelul omenirei, pornind într-o clipire,

Ca fulgerul, turbată și numai c-o lovire

Armate formidabili să poată sfărâma.

Atunci tiranii lumei, văzând a ta lucrare,

Vor alerga cu toții să-ți dea, prin admirare,

Averi, măriri și nume, s-ajungi nemuritor:

Iar bietele popoare, nenumărabili brute,

Tâmpite d-o nedemnă și lungă servitute,

Te vor mări, fii sigur, ca și tiranii lor.

Adesea mă concentru și cuget cum, odată,

În Grecia, mulțimea, de cântu-ți fărmecată,

Tăcută, strânsă-n juru-ți, Omere, te-asculta

Așa, bătrân rapsode!… Și te numea Poetul,

Căci între toți mortalii tu posedai secretul

Cum se-nstrunează lira, cum trebui a cânta.

Erai bătrân, dar mândru; pe fruntea ta senină

Lucea-n splendoarea toată scânteia cea divină

Ce zeii, spre-a lor fală, voiseră să-ți dea.

Umblai după-ntâmplare, și numai a ta muză

Și cultul ce-ți dau grecii le-aveai drept călăuză:

Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.

Rapsode, vino și-astăzi, și, de mai poți, te-nspiră,

Te-ncearcă să mai farmeci mulțimea cu-a ta liră

Și cu scânteia sacră ce-aveai pe fruntea ta

Dac-ai trăi, desigur, ți-ai renega și muza,

Și geniul, și lira, și mută ți-ar fi buza;

Mânia lui Achile mă jur de-ai mai cânta.

Căci de cumva, bătrâne, nevrând să știi de lume,

Cântând, ai vrea și-acuma să sapi frumosu-ți nume

Pe-a timpilor eternă columnă de granit,

Amar ți-ar fi plătită sublima nebunie:

Mulțimea, fără milă, ți-ar zice-n ironie

Și fără să te-asculte: „Sărmanul e smintit!”

Și chiar daca p-alocuri, prin lungă căutare,

S-ar mai găsi ființe ce sacra ta cântare

Ar mai putea-nțelege și-ar mai putea simți,

Invidia nedemnă, barbară și perfidă,

Ori ignoranța crudă, profană și stupidă

— Virtuțile moderne — pe loc te-ar amuți.

Ce-mi spui de poezie, de-acea chimeră tristă,

Când lumea d-astăzi, rece și materialistă,

Își râde de chimere și de puterea lor?

Credințele d-acuma condamnă poezia

Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia

Ce merită să poarte disprețul tutulor.