Aruncă-mi, adormită mare,
În coaja pieritoarei vieți -
Din ape calde și amare,
Aruncă-mi stropii fără preț
Ai surelor mărgăritare.
De picătura lor mi-e sete
Și-o caut, cînd pe țărmul larg,
A vinetelor valuri cete
Aduc pietrișuri ce se sparg
Prin algi cu șerpuiri încete.
Dar nestematele mărunte
Cu-a lor zâmbire nu-mi răsar
Și luminosul tău grăunte,
O mare! cântă în zădar
Cântarea spumelor cărunte.
Vor fi podoabele-ți pierdute
Tezaur pururi neatins...
Și vecinic ne'nșirate, sute
De sălbi cu bob rotund și nins
O să rămână necernute.
Dar mă voi coborî în mare,
Purtând subțire plasă'n dinți,
Și'ncinsă'n aspra cingătoare,
Să'nfrunt alese suferinți,
Să caut stropurile-ți rare.
Din ale verzii mări pietrișuri
Mărgăritarele să strâng,
Cum primăvara, sub stufișuri
Aduni mărgăritar din crâng,
În luminoase secerișuri.
Să plângă'n scuturate site
Cu lacrimi scumpe, bobii suri
Și uzi ai perlelor răpite
Cu aspră trudă, 'n picături
Bogate, mării biruite.
Să'nșir o vreme îndelungă
Comoara valului amar,
Pe-un fir pe care se alungă,
Să'nșir cu clipele'n zădar
O salbă limpede și lungă.
Dar n'am, ca să le cânt fierbinte,
Ca să le-aleg, ca să le cern,
Ca să le port, - decât cuvinte
În șiruri moi și lungi s'aștern
Podoab'aducerii aminte.
Din a vieții mare crudă
Și zbuciumată, s'o culeg,
S'o lămuresc cu-a minții trudă,
În zâmbitoare sălbi să-mi leg
Podoaba mea, de lacrimi udă.
(“Viața Romînească” – nr. ianuarie 1912)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează