Suspină cântul trist al surei ploi
Ș'acelaș glas au mille-i de strune.
Aștepți zadarnic ca să se'mpreune
La cântu-i, mlădieri de glasuri noi.
În veci același cânt din coarde moi
Care se frâng pe geamul cel subțire,
Același tors, în veci, din mii de fire
Pe fusurile arborilor goi...
Și stropii mulți ai nesfârșitei ploi
Spun tainic geamurilor sclipitoare:
“O, voi ce străluciți ca apa! Oare
De ce nu picurați mărunt ca noi?”
Și'n veci fără răspuns e cântul frânt
Ce par'c'o să suspine'ntotdeauna!
Și iar aștepți, când se'mlădie struna
Un cântec nou... Și-i tot același cânt!...
(“Luceafărul” – 20 mai 1912)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează