Mai ții minte, iubito, din clasele primare,
Legenda lui Manole, zidar de mănăstiri?
Acela ce-nălțase cupole și altare,
Și gândul și-l turnase pe veacuri în zidiri.
Când a ajuns aicea pe plaiul Mioriții,
El, meșterul ce stase zidarilor vătaf,
A cercetat și stele, și vremea din solstiții,
Și-a măsurat cu pasul străbunul nostru praf.
Săpară temelia cei nouă meșteri, care,
Cu starostele-alături, visau urcând spre cer,
Ca scrise cu penița sucitele pridvoare,
Și fiecare turlă un nobil giuvaer.
Dar lucrul dus cu râvnă din zori și până-n seară
Se prăbușea în noapte; și-a doua zi, în zori,
Din zidul cu coloane și bolți ce-l ridicară,
Găseau frânturi amare surpate de vâltori.
Dar când la temelia acelor ziduri sumbre
A pus zidarul jertfa iubirii lui de foc,
Nici ielele vrăjmașe, nici alte negre umbre,
N-au mai putut clădirea s-o clatine din loc.
Erau acolo ziduri cu turnuri și clopotniți,
Nemaivăzute-n veacul acestui plai muntean;
Păreau că la amiază-s bătute de viforniți
Și în apusuri roșii sclipeau ca de mărgean.
Dar de-a plătit Manole cu sângele-i izbânda,
Zburând, de sus, cu aripi de scândură subțiri,
Intrase în baladă, și slobod de osândă,
El a rămas alături ucisei lui iubiri.
Dă-mi mâna ta, iubito, s-o duc încet la gură,
Și stâmpără-mi oftatul de peste-al vremii dig.
— A înserat și plouă! Ce sumbră-mpletitură!…
Pătrundem în legendă și parcă-mi este frig!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează