Un croitor zăcea bolnav
Și-aiurind în pat, gângav,
Parcă dă să se-nțeleagă
Că-mpungând o viață întreagă
Ar fi adunat comoara.
Și pe când trăgea să moară,
Având și patru feciori,
Meșteri toți și buni croitori,
I-a chemat și au sosit
Să ia parte la sfârșit.
Dar trecând într-alte zodii
Le vorbea croitoru-n dodii
Și cuvântul „despărțire”
Ei l-au luat drept „împărțire”
Și așteptau să se-mpărțească
Avuția părintească.
Întristați, bineînțeles,
Nerăbdarea le da ghieș.
Tatăl când o fi-adunat,
Pe furiș, de-i om bogat?
Se-ntrebau, puși pe cârțit,
Unul și-altul ispitit.
Îl știau sărac lipit.
N-avea barem prăvălie
Și lucra pe datorie.
Locuise-ntr-o chilie
Toată viața cu ei toți,
Ba avea și trei nepoți.
Din ce s-o fi procopsit
Fără pic de alt venit?
Șterpelind de la croială,
Din postav, din căptușeală
Retezând un cot mai lung
Peste coții câți ajung?
Sau de bani pe amanet,
Adunând, încet-încet?
Va să zică, așadar,
Mai era și cămătar
Și ei nici n-aveau habar
Cinstea lui în meserie
Era, deci, fățărnicie.
Zeci sau sutele de mii,
Împărțite-ntre copii,
Se ivea, tulbutătoare,
Și o altă întrebare:
Ce-o să aibă cel mai mare?
Ce-o să aibă cel mai mic,
Cam firav și cam pitic?
Ce-or să aibă, din copii,
Și ceilalți doi mijlocii?
Unul și-altul, scunzi, înalți,
Râvnind partea celorlalți
Fiindcă banii adunați
Bagă vrajba între frați
Și vorba săracului:
„Banu-i ochii diavolului”,
Pe averea adunată
Erau gata să se bată.
Ei visau moșii și case
Și voiau să se și lase
De croit și de cusut,
Să dea bani cu împrumut,
Să trăiască din dobândă,
Și să cumpere și vândă,
Fiecare buzunar
Ajungând milionar.
Tinerii moștenitori,
Au și plâns de vreo trei ori,
Bucuroși în sinea lor
Ca orice moștenitor.
Strânși grămadă lângă pat:
-Iată de ce v-am chemat-
Zise tatăl mai trezit,
Slăbănog și chinuit:
Mie ceasul mi-a venit
M-am gândit întâia oară,
Să vă las și o comoară,
Soră bună cu belșugul,
Cum v-am dat și meșteșugul.
Moștenirea-i o povață:
Nu uitați nicicând în viață
Nodul să-l faceți la ață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează