Cununa soarelui - Dimitrie Ciurezu

fragmente

VI

S-a deschis în cer o poartă peste lume

Și-un cocor de foc și aur a zburat;

Avea aripi mari de flăcări cât pădurea

Și-un cioc negru, cât o turlă pe-nserat.

Și-a-nceut atunci cu ciocul să sfâșie

Toată zarea năclăită și greoaie

Că-au țâșnit puhoaie limpezi de lumină

Și tot cerul s-a făcut o vâlvătaie.

S-a lăsat apoi pe-o dungă-n roate mari,

Tot mai lin și tot mai larg, către pământ;

Gâlgâia de aur câmpul și pădurea,

Și fugeau vâlvoi, pe drumuri, clăi de vânt.

Apoi iar s-a-ntins cu ciocul către cer

Și-a zvâcnit ca o săgeată drept în sus;

Când a fost să piară iarăși prin spărtură,

A căzut trăsnit de-un fulger, în apus...

XXII

Și-a-nceput să cânte iarba și pământul;

Crengile din luncă, grele, se-ndoiau;

Turturelele prin cuiburi gemânate

Gușe albe de mărgele-și alintau.

Goangele urzeau pe liniști borangic

Și-ntindeau peste miresme căi de bură;

Doi porumbi căzuți din soare în bunget.

Gurluiau topiți de visuri, gură-n gură.

Și-au venit de prin desișuri la izvoare

Ciute tinere cu trupuri de afine;

Au ieșit din scorburi negre nevăstuici

Și-a venit cu mierea-n gușă roi de-albine.

Toate parcă vreau să vadă și să știe

Ce se-ntâmplă acolo-n poală de pădure,

Unde-a prins să cânte-n ramuri tot pământul

Și să-ntindă peste liniști rugi de mure.

XXIV

Ajungând cu turma-n goană la pârâu,

Smulse straiele de flăcări de pe ea

Și zbucnită ca o știmă de lumină

Se-aruncă în apa-adâncă ce rotea.

A pornit așa înot în susul apei,

Ca o mreană de argint ce se răsfață;

Înota să-și ostenească trupu-ncins

Și s-o bată valul rece drept în față.

Se-ndoia sub unda creață și sticloasă,

Printre sorburi de lumină și răcoare;

Când pierea ca o zvârlugă în adâncuri,

Când țâșnea pe sforul apei drept în soare.

Și-a-notat așa într-una-n apa-adâncă

Până i-a trecut prin coapse frig de sară

Și-a simțit cum de pe maluri, ca o vidră,

Umbra luncii se târăște și coboară.

XXV

Și pornind cu turma-n grabă către sat,

Prin amurgul strâns în ochiuri și hârtoape,

Mai simțea în trupu-i proaspăt cum se zbat

Vâltori mari și repezișuri reci de ape.

Mirosea a iarbă udă și-a pământ,

Curpeni tineri, rupți de pietre și șuvoaie;

Mai simțea cum chinga apei o cuprinde

Și grumazul lin pe armuri și-l îndoaie.

Între umeri simțea valul cum se sparge,

Jocul lui cum se desface pe șerteață,

Cum o gâdilă pe coaste și pe șolduri,

Și cum șerpuie pe pulpe-n glumă creață.

Parcă-ar fi zdrobit cu trupul foi de brustur

Și vârfări de ismă verde și lăstar

Că simțea în mersu-i sprinten cum se-nalță

Când miros de undă dulce, când amar.

XXVII

Și-a găsit-o dimineața-n câmp la măguri,

Numai pulbere de stele, numai rouă;

Avea ochii grei de gânduri și-ntuneric,

Și pe pleoape boabe mari de lună nouă...

A suit din vaduri limpezi răsăritul,

Mai aprins ca niciodată peste zări;

Spulbera năslap lumina peste dealuri

Și gonea potop de fluturi pe cărări.

Ciocârliile trezite se-nălțau

Legând cerul cu pământu-n lugeri vii,

Iar pădurile de neguri scuturate

Întindeau polăți de zale peste Jii.

Și-a simțit Măria-n suflet izvor nou,

Ca o vână gâlgâindă de sub munte;

A simțit că-i râde viața până-n creștet,

Și prin glezne presuri albe-ncep să cânte.

LVI

Singură pădurea-n dealuri stă de pază,

Cu podoaba de lumină la picioare;

Când se zbate vântu-n ramuri, parcă simte

Rădăcini de ploaie caldă și de soare.

În obraji o bate spicul și-o pătrunde,

Și vâltori de frunze moarte o colindă;

Dar ce-i pasă, când puterea ei de viață,

Ca și flacăra din cremeni, stă-ntr-o ghindă!

Ce-i o vară de avere pentru ea?

Sau podoaba de lumină și iubire?

Toate sunt un joc de volburi și năluci

Din a vieții nencetată prăvălire.

Tot ce piere este-n viața care vine...

Tot ce râde este-n moartea care crește...

Și cum stă pădurea-n vânturi și visează,

Prinde-un fulg de nea-ntre gene... și zâmbește...