Totul ne amenință:
timpul, ce-mparte în fragmente vii
ceea ce am fost
din ceea ce voi fi,
ca o macetă deasupra șarpelui;
conștiința, transparența trecătoare,
privirea oarbă privindu-se pe sine;
cuvintele, mănuși cenușii, pulberea minții depusă pe iarbă,
apa, pielea;
numele noastre, ce se ridică-ntre tine și mine,
ziduri de goliciune pe care nici o trompetă nu le năruie.
Nici visul sau oamenii săi cu imagini distruse,
nici delirul sau spuma sa profetică,
nici iubirea cu dinții și unghiile sale nu ne satisfac.
Dincolo de noi,
la granițele ființei și existenței,
o viață mai plină de viață ne revendică.
Afară noptea respiră, se dilată,
plină de frunze mari și fierbinți,
de oglinzi care se zbat:
fructe, gheare, priviri, frunzișuri,
spinări ce strălucesc,
trupuri care-și croiesc drum printre alte trupuri.
Așază-te aici pe țărmul plin de-atâta spumă,
de-atâta viață ce se ignoră și se predă:
Doar ești și tu parte-a nopții .
Întinde-te, lucire ce respiră,
pulsează, o, stea fărâmițată,
potir,
pâine ce-nclină balanța de partea zorilor,
răgaz de sânge între acest timp și altul nemăsurat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează