Judecată foarte mare oarecând s-a ridicat
Între muște și albine, încât lumea-au speriat.
Muștele zbârnâiau tare
Și, prin probe vederate,
După gust și de mâncare
Demonstrata ca avocate,
Trecute prin doctorat
(Căci aveau și ochelari
Ca toți docții cei mai mari).
Demonstrau învederat,
De la una pânˈ la mie,
Că se trag din carne vie
Și că tabara le-e leagăn
Și botezul lor în sânge,
Că-ntrețin și bărbăția,
Supărând pe cel ce lânge,
Căci ele ciupesc eroii,
Și-i deșteaptă la rezbel,
Și-i invită la măcel;
Ele împung și-ndeamnă boii
La cărat, la arătură;
Ele cailor dau greș
La suiș spre culmătură,
Și că unde-o fi să fie,
Mai curat și pe-nțeles
La-mbuibări călugărești,
La ospețe-mpărătești,
Ele mare au protie
La dulcețe, la plăcinte,
Cu dreptul de prezidinte,
Ele-ncep de căpătâii,
Ele pișcă mai întâi
Și că-n fine peste toate
Fără însă, fără poate
Musca este coconeață,
Că se pune poponeață
Peste tot ce-a viețuit,
Peste tot ce s-a mâncat,
Pe orice s-a cheltuit,
Și-n colibă, și-n palat.
Prin deci dar argumentau
Și așa îndevereau:
Cum că mierea, din dreptate,
E a lor proprietate,
Căci albina n-are gust
Ca muscoii după must,
Nici încai istețul bot
Ca să dea ca musca-n tot,
Că dă din floare-n floare,
Adunând ca cerșetoare.
Astfel muștele turbate
Da și ele prin „Dreptate”
Prin „Progres” și „Libertate”
Și prin câte alea toate.
Și zbiera la lumea-ntreagă
Ca să judece, s-aleargă,
Nimului nu mai da pas,
Zbârnâia,
Și se punea
Avocaților pe nas.
Timpul muștelor venise
Ca și timpul la ciocoi,
Căci natura se stârpise,
Producea tot la muscoi
Și era-n dispreț la laboarea
Artele, știința-ardoarea
Către binele comun,
Și când muștele se pun,
Ele, știți, cu iertăciune,
Că ce fac nu se mai spune.
Ș-apoi, ș-un muscoi isteț
Și din toți mai precupeț
Ca un mare mierolog
Striga tot din terfelog
-La legi noi
Lingariți noi!
Și lingariții cei noi
Se aflară ăi muscoi,
Și zbura, și zbârnâia,
Se-ndesa, se răpezea,
Unul p-altul se-njura,
Și la luptă când era,
Piept la piept nu cuteaza,
Ci da tot pe dinapoi
După legile mai noi.
Și în mierea ce fura,
Acolo se și-neca.
Iar albinele tăcute,
Ca oricare muncitor,
Erau toate prevăzute
Dinapoi cu acul lor.
Și zicea laborioase: – Noi de ceară să cătăm,
Templele să luminăm,
Și a miere ce producem bărbătește s-apărăm.
Dacă muștele codarde vor să dea pe dinapoi,
Zbârnâind,
Calomniind,
Binele parodiind,
Tot la coadă prea firește, cată să ne-armăm și noi.
Iar albina conductoare,
Pânˈaici ascultătoare,
Se scula
Și cuvânta:
-V-ați armat, fețele mele, însă știți ceva mai bun?
Vă cătați de lucru vostru și de binele comun.
Miere cât de multă fie și apuce măcar cine.
Că muștele cu-alor bot,
Ce dau lacome prin tot,
Se sting, uită-le, de sine:
Când în miere înecate,
Când de aburi opărite,
Când de flacăre pârlite,
Când de crivăț degerate.
Ascultați, fetele mele,
Nu-i pericol de la ele:
Despre urs, ucigă-l toaca; fiți cu ochii luminați,
Numai pentru botul lui,
Mai mult decât al oricui.
Acele vi le păstrați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează