Obraznică din fire,
toamna stă desfrunzită
de i se vede cuibul de vrabie
în geamănarea de prun,
iar eu, năuc,
stau și mă uit
cum se mlădie ramurile goale…
și oftez ca un nebun.
Și toamna îmi pârguie obrajii
cu strugurii sânilor
copți de sărutul verii,
apoi de rușine,
cum stă răsgolită,
îi îngălbenește fața - frunză ruginită
și’ naintea mea, sfioasă,
așterne patima plăcerii.
Și coapsele ei - dealuri pietroase -
pline de vinul coardelor,
nu pot beția s’o mântuie.
Toamna frigurile mă bântuie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează