Închide ochii și pierde-te-n întuneric,
sub frunzișul roșu al pleoapelor.
Scufundă-te-n aceste vârtejuri
de sunet ce zumzăie și cad,
și răsună acolo, în depărtare,
până-n străfundul timpanului,
ca o cascadă asurzitoare.
Scufundă-ți ființa-n întuneric,
îneacă-ți pielea,
adânc, în măruntaiele tale;
ce te uimesc și-ți orbesc
osul, o scânteie palidă,
iar între abisuri și golfuri tenebroase
deschide-ți penajul albastru spre focul rătăcitor.
În astă umbră fluidă a visului
ți se umezește goliciunea;
abandonează-ți forma, spuma
care nu știe pe cine-a lăsat la țărm;
pierde-te-n tine, infinito,
în ființa ta infinită,
suflet ce se ascunde-n altă mare:
uită-te și uită-mă.
În astă uitare fără vârstă sau profunzime,
buze, sărutări, iubire, totul renaște:
stelele sunt fiicele nopții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează