Când din sat am plecat
Aveam părul moale şi cârlionţat;
Palmele îmi erau cupă şi cleşte,
Ştiam să înjur şi să râd nebuneşte
Şi dacă beam la un han
De ochii satului doar o făceam.
Mă speria larma TRAMVAIELOR, vaerul,
înaltele blocuri şi aerul.
Mă gândeam oare cum
Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?
Dar inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.
Mă mîngîiau fetele fără sfială
Aruncându-mi mere-aruncate în poală;
Fete cu care cînd azi mă-ntâlnesc
îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.
Ori cu tâlc îşi apleacă privirile-n lut
De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.
Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,
TRAMVAIELE mă-ncântă c-o muzică gravă,
Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —
Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,
De fum mi-i tot una — din zori pînă seara
Mi-afumă mustaţa, ţigara.
Doamne, cât m-am schimbat!
Parcă altfel plecasem din sat,
Pe-atunci parcă inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...
Nedesluşit acum îmi sună
Când a linişte, când a furtună,
Ori se preface-n duioasă lăută.
Ori fără pricină se strânge durută.
ŞI TOTUȘI ÎN SUFLET RĂMÂN
ACELAȘI COPIL DIN CĂPIȚA DE FÂN,
Căruia-i place să cânte, să-njure
Triluri şi vorbe acum mai mature.
Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde
Stelele-albastre ca în colinde,
Zboară-avioane prin noapte cu stelele
Oraşul îşi suie trufaşe castelele,
Muzica sună acum mai amar
Decât stropul de vin nebăut din pahar.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Dansul copiilor care-au crescut
Flori plămădite din glii şi din ploi.
Să dansăm amândoi, să dansăm
Valsul ciudat învăţat de curând,
Cu inima-n piept speriată vibrând
Să dansăm tremurând, să dansăm
Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează