În refugiu - Nicolae Labiș

Am dus-o greu în refugiu. În Muntenia

Foamea ne urmărea cu vedenia

Eu aveam visul plin de aur și slavă

Dar soru-mea era bolnavă.

Mă uitam la buzele-i subțiri, la ochii căprii

Si la măsuța pe care nu mai erau doctorii.

Cărțile treziră strunele doinei din mine,

Zgâriam versuri cu degetul plin de pământ și era bine.

Dar mă bătea gândul spre casă

La soru-mea bolnavă și frumoasă.

Copiam cântecele mele cu plumbul pe-o placă

Și le VINDEAM fetelor la clacă

Să le scrie flăcăilor și SĂ-MI DEA MIE

CÂTE O BUCATĂ DE LIPIE

CA SĂ NU MAI CEARĂ MAMA PE DATORIE.

Strig fără-nconjur dupa nouă ani:

Am scris odată versuri pentru bani!

Dar știu că le-am simțit

Durerea și rușinea în piept ca un cuțit,

Eu le-am uitat, dar și acum plâng

In ele toată jalea sfioasă-a unui țânc.

Fetele le citeau, lăcrimau, mă mângâiau

Pe frunte cu palme line

Și întrebau ce-i sub frunte la mine.

Îmi venea să râd, să plâng.

Îmi era rușine.

AȘA AM CRESCUT,

CÂNTEC OMENESC DIN JALE ȘI LUT,

Ritmurile nu din cărți am cercat a deprinde

Ci la horă, din danț!

Rimele din bocete și colinde,

Cărțile le-am citit păscând porcii pe șanț

De aceea țin minte!

Pune-ți urechea pe piept:

E fierbinte

Si sună într-însul ceva de furtună -

____________________________

Primele amintiri sunt cele din timpul refugiului (1944). Urma să fim evacuați, așa că a trebuit să sacrificăm doi mieluţi primiţi în dar de la un ţăran, erau prietenii copilăriei noastre. Două săptămâni am călătorit, într-un vagon de vite, până la Câmpulung-Muscel. Da, amintirea acelui drum a rămas foarte vie: vagoanele sparte, învăţătorii refugiaţi din Fălticeni şi din împrejurimi, din întreaga plasă - cum era pe atunci - mama, cu două surori, şi ele învăţătoare, noi, mici şi obosiţi, drumul care nu se mai sfârşea… Am ajuns în satul Văcaria al comunei Valea Popii şi am tras în gazdă la Moş Mitu, ţăran cu suflet mare; el a fost amintirea frumoasă a acelor zile grele. ( Şi fratele meu glumea şi zicea  „Parcă suntem în bojdeuca lui Creangă”. Era o căsuţă cu paie, cu lut pe jos şi mama singură acolo.). Tata era concentrat, ne lipsea. Acolo, în preajma satului, am văzut cum s-au prăbușit două avioane de vânătoare. Am fost înspăimântați, copilăria începuse cu spaime… Și acum am în fața ochilor desenele în care Nelu - așa-i ziceam noi - reda războiul. S-au pierdut, dar cred că erau extraordinare; vă repet, nu uit culorile sumbre, imaginile cu totul ieşite din comun ale desenelor. Alternau desenele senine, cu case de ţară, cu brazi, şi cele în care înfăţişa războiul. Avea talent şi la pictură, şi la muzică, şi la dans; participam la serbările date de copiii refugiaţilor. Acolo l-am vândut pe Roibu, calul preferat. Era un cal tare frumos, chiar de rasă, tata călărea. Dar cum s-ar fi descurcat mama, în prag de iarnă, cu noi? Din banii căpătaţi pe Roibu ne-a cumpărat stofă pentru două paltonaşe, ghete, mie o mătăsucă înflorată pentru rochie. Roibu a fost unul din personajele copilăriei noastre, ale universului din satul natal. (Margareta Labiș, sora poetului).

În fotografie familia Labiș