Unei trecătoare - Ștefan Braborescu

​

Vuia în juru-mi strada… În doliu-nveșmântată,

Cu ochi, comori de vise, și-obrajii ca de ceară,

Trecu pe lângă mine, în tainic fapt de seară,

Femeia cea mai mândră, ce-am întâlnit vreodată.

Trecu așa, pe gânduri, mlădie şi uşoară...

Și cum trecea, sorbit-am, nebun ca-ntotdeauna,

Din ochii ei, în care se-nfăptuie furtuna,

Blândețea ce orbește și vraja ce omoară.

Un fulger... apoi noapte!... Pribeagă frumusețe,

Ce-ai renăscut în mine pierduta tinereţe,

În viața mea stingheră te-oi mai vedea vrodată?

Aiurea, cine şti! Târziu, sau niciodată!

Căci, vai, nu ştim nici unul de soarta-ne haină:

Nici eu, nici tu ce-n suflet mi-ai fi turnat lumină!

din Sămănătorul, anul VI, nr. 31, 29 iulie 1907