Preacotropit fiind de trupul tău,
Nici o zvâcnire nu mai simt sub tâmple
Şi mi se-ntâmplă răul cel mai rău
Din câte aşteptam să mi s e-ntâmple.
Dar, împotrivă mie, te iubesc
Şi, împotrivă ţie, nu-mi dai drumul,
Iar paşii tăi în mine se izbesc,
Până se-alege de lumină scrumul.
Şi este noapte oarbă peste tot
Şi-aceeaşi rană suntem, împreună,
Încât să fug de tine nu mai pot,
Cum nu mai poţi muri de moarte bună…
Fiindu-ţi hărăzite autumnal,
Aceste imposibile secunde,
Care înfig prin pori câte-un pumnal,
Şi nici de noi nu ne mai ştim ascunde.
În tot acest vârtej năucitor,
Urându-ne pe rând, întru iubire,
Nu-i nimeni vinovat şi nici dator,
Ci doar înspăimântat de izbăvire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează