Casele pe care le aveam mi le-au luat.
Războaie, distrugeri, exiluri… Se întâmplase
nefaști să fie anii.
Uneori țintașul găsește pasărea-n aer,
uneori n-o găsește. A fost vânătoarea
bună în anii mei: pe mulți i-au atins alicele,
ceilalți se zbat și înnebunesc în adăposturi.
Nu-mi mai vorbi de privighetoare, de ciocârlie,
de micuța codobatură care scrie cu coada
cifre grațioase-n lumină.
Eu nu știu mare lucru despre case.
Știu că își au și ele nația, doar atât.
Sunt noi la-nceput, ca pruncii
care se joacă prin grădini cu franjurii soarelui,
brodează obloane colorate și porți
lucioase pe clarul zilei.
Când termină arhitectul, ele se schimbă,
se zbârcesc sau râd sau devin ursuze
cu cei care-au rămas, cu cei care-au plecat,
cu cei care s-ar întoarce de ar mai putea
sau care s-au pierdut, în acest timp când lumea
a devenit un imens hotel.
Eu nu știu mare lucru despre case,
îmi amintesc bucuria și tristețea lor
uneori când se-ntâmplă să mă opresc.
De asemeni
uneori lângă mare, în odăi goale,
pe un pat de fier, fără nimic al meu,
contemplând paianjenul serii, îmi spun
că acum cineva stă să vină, că-l gătesc
cu albe și negre straie, cu podoabe colorate
și-n jurul lui șoptesc respectabile doamne
cu păr cenușiu și dantele cernite;
stă să vină să-și ia rămas bun de la mine:
sau că o femeie cu talie subțire
și gene răsucite, descinsă din sud,
din Smyrna, din Rodos, din Siracuza, din
Alexandria,
din orașe închise cu fierbinți obloane,
cu arome de fructe aurii și cu ierburi,
urcă brusc treptele fără să vadă
pe cei care-au dormit sub scară.
Știi, casele se înfurie lesne, când le despoi.
Traduce rea de Aurel Rău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează