Îți mai amintești, domniță, flăcăul
Care frământa în inimă hăul,
Care se culca cu noaptea în brațe
Și își lega opincile cu ațe?
Ți l-ai mai aminti să-l mai vezi
După atâția ani și zăpezi?
Este tot așa cum îl știi…
I-au căzut din piept multe bucurii.
Inima îi este ca și altădată
Tot așa cinstită și curată.
Poartă și acum tristețile în spate
Și adună în fluier basme uitate.
Sufletul lui rătăcește și azi
Pe unde străjuiesc domni de brazi.
Bătăile de-atunci, de copil,
L-au lăsat tot așa bun și umil…
Își amintește de tine, ca de-o minune
Pe care basmul n-ar putea-o spune
Și pentru ziua când s-o duce dincolo de zare,
Îți sărută mâna, domniță, și-ți cere iertare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează