Mai cerem îndurare, da, mai cerem,
Din inimă să ni se ducă schija,
E prea târziu ре lume pentru toate,
Ce singuri suntem, domnule Dabija!
Ce lung devine pururea hotarul,
Ce imposibil creștetul de mamă!
Murim cu toții când ne mor poeții
Şi versul lor în greu pământ ne cheamă.
N-avem nici aer, trupul țării, rece,
Se-nchină la icoane şi la moaşte,
Unde vă duceți, domnule Dabija?
În prag cumplit de haos și de Paşte?
Pe-aici nu mai există vindecare,
Vin hoarde de himere să ne spună:
Nouă – că pasul se-ncleștează-n lacrimi,
Iar dumneavoastră, tragic – noapte bună!
Și, totuși, totuși, nu vă spun adio,
Cất flăcări se unesc în idealuri,
Cât mại există ziduri și ferestre
Şi-un pod de flori ce mai adună maluri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează