Se întunecase și viața noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pâlpâitor.
Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare - te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Și dacă părul tău e o ființă venită de pe altă planetă?
Fiecare secundă
arunca un câmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lângă tine. Te pândea cu nările ca doi ogari
întărâtați de iepurii mirosului tău.
Și dacă glasul tău e o ființă coborâtă din altă planetă?
Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătății tale.
De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înțeles.
Că pe lângă viața mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt din lume.
Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri
și pe luciul unei scântei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă -
fără să-mi arate că exist cu-adevărat.
Și dacă parfumul tău e o ființă căzută din stele?
Brățările tale îmi răspundeau obraznic, -
rochiile tale foșneau dând importanță fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hârtie pe mediterana pohtelor mele.
Și dacă ochii tăi sunt două ființe de pe altă planetă?
Și dacă tu ești o planetă străină
locuită de fiecare gând al meu?
În urma noastră
orașul plutea fragil, ca un aisberg plutitor te purta
pe scuturi strălucitoare - te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Deodată,
se întunecase
și viața noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru,
pâlpâitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează