Deasupra mea vin oameni
Cu chipuri monstruoase,
Mă-mbracă, mă dezbracă
Şi mă hrănesc cum vor,
Nu văd nimic prin pâcla
Ce s-a lăsat pe case,
Nici forţă n-am să-i sfărâm,
Mi-e interzis să zbor.
Nu e decât o ceaţă
De alb pe ziduri joase,
Nici degetul în gură
Nu-mi mai permit să-l duc,
De groază şi slăbire
Tot sufletu mi-aş coase,
De-o piatră grea din munte,
Sau de un cuib de cuc.
Deodată, în tăcerea
De dimineaţă deasă,
O creatură-nceată
Mă ia din locul meu,
Alunecând în neguri,
Cu mine-n jos se lasă;
Icoana se destramă
Sub un atac ateu.
Rămân legat pe câmpuri,
Se-aude-n zare ţipat,
O mână-n sus mă duce
Spre cuplul părintesc
Şi, prin lumina lumii,
Cu greierat de scripet,
Adorm udat de lacrimi,
Visând că-ncep să cresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează