Alături de temnița, pe-o rână, pe-o coasta,
Cimitirul nostru tace, adastă,
Așteaptă sicrie sărace
Cu număr de smoala scris pe capace.
Cimitir fără iarba, doar huma
Ocolit ca o molima neagra de ciuma,
Cimitir fără poveste
Unde nu'ngenunchează neveste,
Unde mame nu plâng,
Unde nu s'aud lacrimi de mame.
Crucile strâmbe și șchioape
Vrură să fugă, să scape,
Dar numai o clipa rebele
- parca somate de santinele -
Au stat.
s'au supus,
Au ridicat mâinile în sus.
Uite, gardianul le pune în fiare
Pentru încercare de evadare !
Cât este ziua de lungă,
Vântul le număra'n dungă:
Cinci, zece, treizeci, toate la fel.
Toți deținuții prezenți la apel,
Toți aliniați pe tăpșan
Ca la inspecția domnului Prim-Gardian.
Cât este seara și umbra,
Cimitirul tainelor umbla.
Cât este noaptea de'naltă,
cimitirul tainelor tresaltă.
Când luna iese pe coame,
Crucilor parca le e foame,
Și în gropi de nămol, osândiții,
Flămânzii, lihniții, trudiții,
Cu brațele'ntinse spre lună
Cer pâine caldă și bună.
Când stelele cad fumegânde,
Crucile's haite flămânde
Și gropile șoptesc între ele în șoapte:
- Hei, mâine sau poimâine noapte,
Poate-or sosi să scrâșnească'n noroi
Și cinci sute treizeci și doi.
Sau opt sute șapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează