Trecând prin șapte nopți fără de vad,
Cu Îngerul m-am pogorât la Iad;
Nici foc, nici fum, nici clocote de zmoală –
O veșnicie netedă și goală…
Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin
Ca boabele de struguri în ciorchin.
Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială-
O mucedă, cumplită lâncezeală,
Că nu se mișcă-n veci nimic din loc,
Nici flacara de dor, nici gând de foc.
Ca-n aerul pătruns de făr’ de lege
Nu poate val de cântec să se-nchege
Și-n cuget pângărit și necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.
O piatră-ncremenită-n nemișcare
Puteri să dea viată nouă n-are.
În noaptea fără margini totu-i șters,
Culoare, formă, armonie, vers.
Din goluri care fără fund se cască,
Nu poate frumusețea să se nască;
În duhurile oarbe de păcat
Nu strălucește chipu-i luminat.
Cu Îngerul treceam prin Iad în pripă,
Vedeam durerea care nu mai țipă.
Pe-ntinsul înfiorător de mut
Se țes sabranice de chin tăcut.
Stau osândiți-n cruntă neclintire,
Cu trupu-nveșnicit în zvârcolire,
Cu rânjetu-mpietrit pe fața lor,
Cu răni, ce ard adânc, dar nu-i mai dor.
Se-nchiagă-n jar, ca ghețurile-n râuri,
Șerpi otrăviți cu pofte și desfrâuri.
Petrec în sânul Marei Urăciuni
Mulțime nemișcată de nebuni.
Pe toți i-a șters din Cărțile Vieții
Păcatul împotriva Frumuseții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează