Cina cea de taină - Camil Baltazar

 

Cina cea de taină-n sură

sară lăcrimând pe streșini clare,

când luceafărul fu cuminecătura

ultimă a nopții de mărgăritare.

Noaptea când sui albastre danii, stelele în înțeleapta irosire fostu-ni-au apostoli la împărtășanii, luminișuri spre desăvârșire.

Mâinile împreunate-n caier nevăzut depănat-au scări de lapte și tăcere înspre lună: gândurilor așternut; trupurile fost-au sufletelor albe laicere.

Și-am tăcut în așteptare deopotrivă închizând în pleoape taine grele.

Fruntea

Domnului pe-aproape, milostivă lumina copilărește cu inele.

Greu genunchii-ncovoiați — osana spus-au sângerând broboane.

Sufletul crescu cât în durere rana,

Domnul se-nălța-n bulboane.

Și ai fost atâta fără de umbrire încât fiece privire fu o stea trecătoare-n nemurire.

Cinei cea de taină - amintire slovenescu-i; când sunt zorii de rubin înălțatu-ni-a înceată nesfârșire a curatei logodiri - amin.