Velerim, timp de colinde,
Trupul țării-n jug se frânge
Și pecinginea se-ntinde
În tăcere neamul plânge.
Lerui, Doamne, în surghiun
Spre tuspatru stâlpi ai zării,
Colindăm amar Crăciun
Mistuiți de dorul țării.
Flori de măr, sub raza lunii,
Din adânc de vremi apuse,
Vin cântând cu noi străbunii
Și Te colindăm, Iisuse.
E tot așa pustiu în jurul meu
Se-ntind departe câmpuri cenușii,
E cerul mort și greu deasupra,
și-i întreg pământul fără Dumnezeu
Ce-ntinderi moarte și ce singur sânt
Îmi vâjâie-n urechi pustiul gol ;
Și cât cuprinde-al zărilor ocol,
Țărâna are miros de mormânt.
Pe-ntinderi mute, greu m-a pironit
Fiorul drept și cald al unei raze
Îmi joacă-n ochi mirajul unei oaze :
Grădina-n care-am plâns și am iubit.
Și-alerg așa cu pieptul desfăcut,
Cu o speranță de-a putea ajunge,
Cu pumnii strânși ca doua aripi ciunge,
La capăt de pustie, în trecut.
Pe drumul lung din vasta mea Sahară
Se depărtează zarea ca un fum
Ca o cămilă ce-a căzut în drum.
Cad în genunchi sub propria-mi povară.
Tu stai învăluită în lunga Ta tăcere,
În poală porţi pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiţi
El poartă-n cap cunună din spinii cei slăviţi,
Şi peste Fiul curge în val a Ta durere.
Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini
Doar mâna Ta grăieşte cu rănile din palmă,
Şi mai grăieşte fruntea cea netedă şi calmă,
Pe care stă înfiptă cununa Lui de spini.
Fiinţa Ta întreagă grăieşte către Dânsul:
„Şi Eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul Meu
Şi coasta Mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu,
Şi faţa Mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.
Şi port şi Eu pe frunte cunună ca şi-a Ta
Şi din burete iată şi eu am supt oţetul,
Şi Mi s-a scurs şi Mie viaţa pe încetul
Ca lumii întregi viaţă cu Tine să pot da.
Ci Crinul Meu cel dulce, căzut în sfâşiere,
Şi Eu gustat-am iată paharul cel amar,
Şi-acum îmi dă, Stăpâne, şi negrăitul dar
S-ajung să văd în faţă Slăvita Înviere.”
Şi aşa cum stai grăind cu crinii Tăi
Parcă mireasma lor sorbind-o toată,
Te pleci spre poala Ta înmiresmată
Tu însăţi, ca un crin înalt din văi.
Şi-mi vine aşa să-mi plec genunchii-n taină
Cu mintea uluită de copil,
Şi apropiindu-mă cu pas umil
Să-Ţi sorb miresmele de crin din haină.
Vai, de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus
Cã pe spatele meu adineaori călărea chiar Isus
Aș fi mers mai țanțoș, ridicând copita’n sus
Și ce lin, fără să sar, L-aș fi dus!
De unde era eu să știu
Că port în spate asemenea Fiu?
Tare m’am mirat văzând haine’ntinse să le trec,
Bãnuiam că-s pentru mine, pentru falnice urechi!
Vai mie, nemernic ce-am fost și sec!
Fala mă facu să nu simt coapsele Cui mă petrec.
Ah, de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus
Cã purtai sfânta povară adineaori pe Isus?
Cât de lin și usurel, fără salturi, L-aș fi dus!
Ţi-am dăruit toate cărţile pe care le-am publicat,
Trupul şi sufletul, fiecare jupuit şi însângerat.
Şi, totuşi, esenţa pe care ele-o conţin, bunăoară
Chiar într-un singur poem, este deosebit de clară,
Chiar într-un singur poem este evidentă şi-amară:
Pe acest pământ, aici aproape sau departe,
Fără dragoste e numai teama care ne desparte.
Am pus cuvintele de dragoste deoparte.
Mireasma lor azi nu-ţi mai este necesară
Şi-acum, iată, pretind că sunt exact
Persoana care-am fost odinioară.
Pretinzând, voi râde mult şi voi cânta
Până când pleoapa luminii se va fi închis.
Apoi, într-o scoică mă voi furişa,
Pretinzând că viaţa mea e-un paradis.
Lucruri ciudate astăzi
Se-ntâmplă în lume şi-n sori.
Tună iarna şi plouă,
Ninge vara pe flori.
Lucruri ciudate de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Creşte-n balcon mărarul,
Acolo albina şi stup.
Se amendează acel
Care trage în lup.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob.
Scot unii miere, miere
Din iarba veninului.
Se şterg picioarele
De preşul vecinului.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Se vinde aer curat,
Se trage cu puşca în nor,
Unii nu se pot lăsa de fumat,
Alţii îşi lasă ţara uşor.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Împunsă-i de ţeava puştii
Chitara lui
Hara în omoplaţi.
Nu se mai fură fete – se fură bărbaţi.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Multe azi se întâmplă
În lumea cea pământească:
Cel vârstnic se copilăreşte,
Copiii nu vor să se nască.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Armele-n lume, armele
Se răspândesc ca ciuma,
Periculoasă devine pădurea,
Periculoasă şi Luna.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Sunt fântâni secrete
Din care bea numai tunul.
Cred că ascunde ceva
După coada păunul.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Cred că e ceva montat
Şi-n floarea aprilului.
Unicul loc liniştit
E ochiul copilului.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
I se descarcă omului
Bombele în faţa porţii.
În lupta pentru pace sunt
Mobilizaţi copiii şi morţii.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
„Ascultaţi, măi copii!” –
Tot strigă spicul pe deal.
Dar nu mai e ascultat
Bunicul cel mondial.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Gonit ca un iepure, bietul,
De jos, din stea,
Pământul nu mai ştie
În care parte s-o ia.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Latră câinii, gonaşii
Răcnesc ca nebunii.
Răsună pe văi un bubuit,
Se-ntunecă văile lumii.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob!
Nu, încă nu s-a tras
Din groaznice arme –
Pur şi simplu, s-a rupt
Inima mamei.
Lucruri stranii de tot
Se-ntâmplă pe glob.
Casele sunt pline de copii, asta vine de sus
De la Dumnezeu şi Maica Precesta şi trebuie să te bucuri.
Când se fac mai mari, femeile stau tot pe la foc
Cu mâncarea, că parc-ar avea praznic la fiecare masă.
La Pătru erau tot aşa mulţi, toţi mari şi
Când puneau apă de mămăligă, ridicau două muieri tuciul
În fiare, aşa era de greu.
Când să mestece, mestecau două inse.
Şi tot două puneau mâna de răsturnau mămăliga pe masă.
După aia scoteau, că era post, o varză mare, acră,
Din putină, într-un castron de pământ, cum se făcea
pe vremuri, bun,
O tăiau felii, felii.
Puneau ardei pisat deasupra şi turnau zeamă de varză.
Mămăliga aburea colo, parcă te chema, o tăiau fierbinte cu aţa,
Bea fiecare câte o cană de ţuică – aveau butoiul mare
Lângă vatră, şi la urmă se repezeau zece din zece părţi,
Cu lingurile, cu mâna, care cu ce apuca, fiindcă le era foame,
Toţi băieţi mari şi fete de măritat şi cu ăi bătrâni.
Mâncau toată mămăliga, apoi le venea chef de vorbă,
Tăinuiau, spuneau poveşti, se-nchinau şi se sculau de la masă.
Îşi căuta fiecare loc prin pat, care pe unde să se culce.
Şi ăl bătrân spunea: „Mă, Lache, e rândul tău,
Du-te de dă la vaci, până odihnesc eu o ţâră,
Şi pe urmă mă duc eu între ele, să mănânce, să nu se-mpungă”.
Anica, săraca, n-apuca să pună jos, că trebuia să
Facă iar focul în sobă pentru turta de seară
Şi să bage fasole într-o oală până la genunchi.
Şi aşa treceau, zi după zi, noapte după noapte, sărbătoare după
Sărbătoare, până primăvara când începea să cânte cucul.
Atunci la masă o dădeau pe urzici, că astea sunt foarte
Sănătoase şi schimbă sângele care s-a-ngroşat.
Spre singurătăți mă duc
și din ele-am a mă-ntoarce,
căci spre-a drumeți cu mine,
mi-ajung gândurile. Oare
ce-o avea cătunul unde-mi
duc și-o viață,-mi duc și-o moarte,
căci, venind din mine însumi,
nu pot s-ajung prea departe.
Nu-i bine, nici rău de mine,
mintea-mi spune: -n omul care
este tot numai un suflet,
trupul e ca o-nchisoare.
Înțeleg tot ce-mi ajunge,
una nu pricep, cum poate
să rabde neștiutorul
toată-a lui înfumurare?
Din tot ce mă necăjește
scap fără vreo greutate,
dar nu scap de ce primejdii
poate-un prost să-mi scoată-n cale.
El ar spune că eu-s prostul,
cu pricini neadevărate,
că-umilința și prostia
casă bună nu pot face.
Știind numai deosebirea
văd ca și-unul și-altul poate:
nebunia-i e trufie,
iar disprețu-mi mi-e-nchinare.
Sau, mai știi, e cu putință
să nu le știu eu pe toate,
sau cei ce fac pe-nțelepții
sunt doar fiindcă lor le-o pare.
“Știu doar că nu știu nimica”,
zise-un filozof ce toate
socotelile-și făcuse
de umilință, unde-i mare
ce e mic. Iar a mea știință
n-o fi mare peste poate,
căci, neștiind ce-i fericirea,
‘nțelepciunea și-ea te lasă.
………………………….
Fără vorbă, socoteală,
fără cărți, fără hârțoage,
când, ce n-au le trebuiește,
le cer toate-mprumutate.
Nu-s săraci, nici n-au avere,
ce le trebuie-au de toate;
grija nu le strică somnul,
nici cereri, nici judecata;
nu-l bârfesc pe cel mai mare,
celui mic nu-i stau în cale;
n-au semnat nicicând, ca mine,
de sărbători vreo urare.
Cu pizma-mi mărturisită
și cu ce-mi petrec în pace,
spre singurătăți mă duc
și din ele-am a mă întoarce.
Nu-i vară şi nu-i toamnă: e vremea când în tine,
Pe înserări senine, un dor de ducă-ţi vine.
Când nopţile sunt clare şi cerul e paharul
De sticlă care zvârle cu stele, ca zarul
Pe drumuri depărtate să prindă călătorul.
Pe casă părăsită voi trage greu zăvorul.
Şi voi porni la ceasul când toaca bate rar...
Tăind călare vadul sub lunca din hotar,
Opri-voi murgu-n spume pe malul rupt de ape,
În ochi să-mi iau atâta cât sufletul încape:
Zăvoiul plin de umbre, ca un altar colină
Şi-n soare apune munţii încremenind lumină.
Sorbi-voi haiduceşte privirea până-n fund
Şi pe cleştarul serii nu voi lăsa, rotund.
Decât un bob de rouă ce licăre plăpând -
Întâia stea îmi arde în noapte şi în gând.
Strâng bine calu-n pulpe şi pinteni dau s-ajung
La hanul vechi ce-aţine sub plute drumul lung.
Îmi leg de-o plută murgul şi bat în poartă silnic
Ca să-mi răsari, voinică, hangiţă strânsă-n vâlnic,
Cu ochii de vădană, cu braţul alb şi plin -
Să-ţi cer culcuş la noapte şi o oca de vin.
Mi-aduci, cu raţă friptă pe varză, vinu-n oală -
Te-ntreb mirat: - Să fie chiar hanul lui Mânjoală?
Dar nu răspunzi şi-n juru-mi e cald, icoană nu-i,
Miroase a iubire, a mere, a gutui.
.......................................................
"Gustar"-denumirea populara a lunii august
Casa Leliţei era o bujdulă veche, de pe vremuri,
De bârne, cu o uşă grea dintr-un singur lemn
Cioplit, abia se deschidea,
Te aplecai când intrai în casa cu focul,
Că pragul de sus era cam jos.
Era parcă mai simplu de intrat
Direct din pod.
Noi, copiii, ne urcam pe ulucă
Şi de-acolo ne strecuram pe sub straşină.
Podul era plin de străchini puse
Pe unde ploua prin acoperiş,
Întorceam străchinile cu fundu-n sus.
După aia înfundam cu cârpe şi urloiul sobei
Şi când făcea focul, ieşea fumul buşneag din ogeac,
Nu te vedeai, te loveai cu capul de corlată.
– Oho, se văita Leliţa, plecând prin odăi,
Mai stau şi eu o ţâră pe la voi,
Că nu se mai poate trăi, fato, în cojmelia aia,
Ori plouă peste mine în cergă,
Parcă vine ududoiul,
Ori iese fumul buşneag.
Mitrele, de câte ori se certa cu muierea,
Îşi lua betele să se spânzure la sălcii, în vale;
Să vadă şi că, fir-ar a relelor,
Ce-nsemna el în casa asta, na!
Săriţi lume, ţipa Leana. Nea Dumitre, Nea Ioane,
Duceţi-vă, daţi fuga-n vale după ăl nebun.
Ţicu, Bag' Samă, Cazaca, Mitrănoaia, tot cătunul
Se strângea la panoramă.
Mitrele mergea înainte, considerându-se de pe
Acum mort,
Vedea negru-naintea ochilor şi-aştepta să sune
Goarna de apoi
Pe podul lui Giurcă.
Spânzurătorile lui, fiind mai dese în anii de secetă
Şi sărăcie,
Îndulceau întrucâtva atmosfera,
Adică n-o fi nici dracul chiar aşa de negru,
Nu moare omul cu una cu două nici de foame, nici de
Nimic,
Nu vă uitaţi la Mitrele?!
Ajunsese să fie dat exemplu de longevitate.
Lega betele înflorate, ţesute cu drag de muiere, asta
El o uita întotdeauna,
Trebuia să-i aducă ea aminte, cu târnul,
Le înnoda de-o creangă, scuipa spre Leana şi-şi
Băga capu-n ştreang.
Când îşi da drumul, altul, suit din timp în salcie,
Jap! cu securea, tăia ori creanga ori betele,
Spânzuratul buf, jos,
Leana venea repede cu găleata cu apă rece de la
Fântână şi turna pe el, să-nvie.
Conta cât era de mort: alteori numai îi dădea de băut din cauc.
Să-l mai fi lăsat o ţâră s-atârne, se vaită vreuna,
Să fi apucat măcar să scoată limba, venirăm degeaba,
Mi-o fi dat
Şi laptele-n foc.
Omul lui Dumnezeu, îl încuraja Ţicu pe Mitrele, care
Se arăta mahmur ca Lazăr după înviere, nu ştia ce
Atitudine să ia,
Îi era ruşine şi necaz, toţi ne mai certăm cu muierile,
Alaltăieri eu nu i-am aruncat alei mele masa-n bătătură?
Nu mi-a făcut mâncare bună; am luat masa de margini,
Cu tot de pe ea
Şi-am dat-o zdup! peste prispă.
Dar de ce să mă omor? Mai bine o fac vânătă, cu mine
Să nu se pună!
Femeii nu trebuie să-i verşi laptele-n păsat.
– Ăsta cu spânzuratul lui a ciuntit toate sălciile –
Râdea cineva
Hă, hă!
– Oricum, de murit în pat n-o să moară.
Lumea vorbea tare, unii îl căinau pe bietul creştin;
„Cine ştie ce-o fi în casa lui, de-ajunge el până-acolo."
„Da din ce vă luarăţi, fă?" – întreba Veta.
„Lasă, ce să mai... hai acasă, omule!"
Mitrele se ştergea de paie şi pleca bombănind pe
Coastă-n deal,
Leana venea în urmă cu vadra-n cap.
Noi, copiii, rămâneam ultimii la sălcii.
Ne-ar fi plăcut să vedem un om spânzurat şi să ne speriem.
Unii abia aşteptau să se facă mari şi să-şi pună ştreangul
De gât,
Ca să se strângă lumea, să-i vadă şi ei să facă pe grozavii,
Morţi, cu ochii beliţi.
Cine spunea asta acasă, se pomenea cu palma peste gură:
– Mă zăltatule, tu ştii ce lozăşti?
I-auzi, ăştia altceva mai bun n-au învăţat de la ăi
Mari.
