Powered By Blogger

16 sept. 2024

Omul și câinele - Radu Vasile

 

Trăia odată-ntr-un cătun,

La margine de lume,

Un biet bătrân cu barbă sură,

Alăturea de-un câine.


Sleit de vlagă, uitat de toți,

Cu greu își ducea traiul,

Doar cu Azor, câinele lui

Își împărțea mălaiul.


Dar într-o zi de iarnă cruntă,

Bătrânul se îmbolnăvi

Și după încă două zile

În miezul nopții el muri.


Cum câinele nu înțelegea

De ce bătrânul sta nemișcat, 

S-a tot foit în jurul lui,

A tot lătrat și-a tot urlat.


Și-atunci vecinii-au înțeles

Că nu-i lucru curat,

Găsind în zori, ușa crăpată

Și pe moș înghețat.


Cum repede se duse vestea

Și rudele-au aflat, 

Fără prea multă rânduială,

L-au și îngropat.


Și-au început să-mpartă averea,

Livada și modesta casă

Dar nimenea nu a dorit

Să ia și câinele acasă.


Și bietul câine hoinărea,

Pe uliță, cerșind un colț de pâine,

Bătut de vânt, udat de ploi,

Trăind de azi pe mâine.


Mult mai târziu s-a auzit în sat

Că pe mormântul lui moș Leonid,

Sub crucea nouă cea de brad

Se află-un câine , veșnic adormit.

11 sept. 2024

Epitaf de Edgar Lee Masters - Ernest Hyde

 

Din Antologia de la Spoon River


Mintea mea era o oglindă;

ea vedea ceea ce vedea, ştia ceea ce ştia.

În tinereţe mintea mea era doar o oglindă

într-o rapidă maşină zburătoare,

care prindea şi pierdea bucăţele din peisaj.

Apoi, cu timpul,

crăpături mari au apărut în oglindă,

lăsând lumea de afară să intre înăuntru

și lăsând sinele să privească în afară.

Astfel se naşte sufletul, în durere,

o naştere cu câştiguri şi cu pierderi.

Mintea vede lumea ca pe un lucru aparte,

dar sufletul simte lumea de-o esenţă cu el.

O oglindă crăpată nu reflectă imagini -

și aceasta este tăcerea înţelepciunii.

Fără de nume - Nichita Stănescu

 

Încerc sa ma trezesc din uitare

Nu pot sa renasc adormit,

Copilul ce-am fost spre alte hotare

Și-ndreaptă privirea de om obosit.


Mai tin inca umbra pamantului greu

Luptand cu iluzile mele,

in noapte rasuna un strigat mereu,

in suflet am focul urgiilor rele.


Bolnave imagini imi bantuie firea

Convulsii nebune din veacul trecut,

Tanjesc obsedat sa stiu ce-i iubirea

Sa aflu, copil, ce-am pierdut.


Copacul ce sunt si-mi poarta nevoia

Uscatele crengi se-ntorc in pamant,

Mai cata sa stiu a cui este voia

De pacea mea zace-n mormant!


Chem o carare ce duce-n pustiul

Departe de oameni si lume,

Bucata de cer pe care sa scriu

Tu Dumnezeu, eu ... fara de nume...

Golul - Eugenio Montale

 

A dispărut şi golul

unde te puteai cândva refugia.

Acum ştim că şi aerul

e o materie care ne apasă.

O materie imaterială, mai rău

nici că puteam păţi.

Nu-i destul de plin pentru că trebuie

să-l populăm cu fapte, cu mişcare

ca să putem spune că-i aparţinem

şi nu scăpăm de el nici când murim.

Să îl ticsim cu obiecte pe cel ce e

singurul Obiect prin definiţie

fără ca lui să-i pese ruşinoasă

comedie. Şi cu ce zel jucăm în ea!

10 sept. 2024

Ferestrele - Stephane Mallarme

 

Sătul de trist spitalul plin cu tămâi fetide

Ce urcă printre albul perdelelor banale

Spre crucifixul mare-n plictis pe ziduri vide,

Îşi mişcă muribundul şiret bătrâne şale


Apoi, târâş porneşte nu spre-a-ncălzi făptura

Lui putredă ci numai să vadă soare, iată,

Cu peri cărunţi, doar oase, că slab lipi figura

De geamul unde-o rază în bronzuri îl desfată,


Iar gura,-nfierbântată şi de azur vorace,

Ca tânără, stând gata a soarbe-al ei tezaur –

O piele virginală şi de demult! să-nşface

Cu lung sărut voieşte din bare caldul aur.


El, beat, trăieşte, uită de-mpărtăşanii crude,

Tizane, tusea, ceaiul şi patul lui sortit

Şi când amurgu-n sânge olane va să ude,

Cu ochiul prin lumina cuprinsă-n infinit


El vede lungi galere de aur precum lebezi

Pe fluviul tot de purpuri şi de parfum dormind

Cu licărul sălbatic al liniilor repezi

Se legănând de-a pururi în nepăsări şi jind!


Aşa, scârbit de omul cu inima prea dură,

Scârnav în fericire trântit, doar poftă trează

Hrănindu-l şi ce veşnic acasă rea lătură

El caută femeii s-o dea când alăptează,


Fug şi m-agăţ de toate ferestrele de unde

Întorci un spate vieţii şi, binecuvântat,

În luciul lor de-o rouă etern spălat ce-ascunde

Un Infinit cu zorii de aur cast, deodat’


Mă oglindesc şi înger mă văd! şi pier şi-ador

− Să fie arta geamul, misticitatea fie –

A re-nvia şi unde, în ceru-anterior

Al Frumuseţii visul mi-e diademă vie’


Aici-jos însă, e, vai! stăpânul: ninge

Adesea boarea-i hâdă în adăpostu-mi pur

Iar vărsătura neagră-a Prostiei mă împinge

Să îmi astup trist nasul chiar faţă de azur.

E vreun mijloc, tu, Eul ce ştii amărăciunea,

De-a sfărâma cristalul de monstru insultat

Şi-a evada, în aripi vădindu-şi goliciunea

− Cu riscul de cădere pe veci, ca un damnat?

Poate mâine - Bob Dylan

 

Nu sunt câinii care latră, nu e luna care tace,

Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace;

Dacă vii în astă seară tot aici mă vei găsi,

O să-mi zici iar "bună seara", eu n-am să-ţi răspund, să ştii...


E un om la colţ de stradă pe-unde trebuie să treci,

O să se uite după tine cînd dimineaţa o să pleci,

Seara îmi vei povesti cum ai roşit cînd te-a văzut,

Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...


Am păşit în astă seară peste-un prag mult prea înalt,

Înapoi a rămas cerul şi-nainte-i doar asfalt...

Buza ta avea la colţuri picături curate,

Dacă mi-ar fi fost doar sete, şi tot le-aş fi băut pe toate.


Trenurile care pleacă sunt aceleaşi care vin,

Gara e o simplă gară, doar oraşul e străin.

Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,

Însă mîine-i prea departe şi-astăzi prea aproape-ţi stau...


Camera mea ţi-e străină, prietenii mei nu îţi plac,

Până să-ţi ating obrazul o să mai apun-un veac,

Şi-o să ai în loc de pleoape doar petale de cais,

Eu voi fi şi-atuncea tînăr, tu vei fi şi-atunci un vis...


Nu e luna care tace, nu sunt câinii care latră,

Nu sunt paşii tăi cei care se apropie de poartă...

Eu de-atunci te aştept, tu întârzii să vii,

Şi-aşa-i fiecare noapte, şi-aşa-i fiecare zi...


traducerea de Alexandru Andrieș

La cules - Șt. O. Iosif

 

E ziua crucii azi - zi sfântă!

E chef și chiot prin podgorii,

Ici mustu-n cadă se frământă,

Ici trec glumind culegătorii:

Românii toți cu voie bună

Cinstesc o datină străbună...

Sub nucul secular e hora,

Bătrâni, flăcăi, neveste, fete.

Străluce-n ochii tuturora

Văpaia veseliei bete -

Și râd și se-nvârtesc și saltă

Învălmășiți toți laolaltă!

Dar ce-i acolo? Ce minune?

Ce fug femeile și țipă? -

Începe lumea să s-adune

Din toate părțile-ntr-o clipă,

Aleargă ca la urs, grămadă,

Se-ndeasă, se-mbrâncesc să vadă...

Un satir mic, încins cu viță,

S-a prins în horă fără veste,

Și, behăind ca o căpriță,

Dă spaima-n fete și-n neveste,

Dar, pân' să-l ia de scurt poporul,

A șters-o grabnic drăcușorul...

Aive-a fost ori numai șagă?

Întreabă toți și-ntreabă zarea.

Bătrânii doar își râd în barbă:

Nu-i prinde-așa ușor mirarea!

Ci mai vârtos la chef se-ndeamnă:

„Copii! belșug și spor înseamnă!”

Transhumanţa - Ion Pillat

 

Suie cu iarbă pe plaiuri străvechi

Turmele. Plouă lumina pe ele.

Ape de munte le cânta-n urechi,

Sună amurgul fluier de stele.

De ziua de azi, de jalea de azi,

De zbuciumul lumii lor ce le pasă!

Suie în pacea poienii sub brazi,

Stau cu potopul ce crâncen m-apasă.

Pasul meu, pasul vremii de lut,

Pasul lor, pasul zodiilor clare.

Ceasul meu, ceas în nisip desfăcut,

Veacul lor, veac cu vecii în izvoare.


Turme coboară din plaiuri străvechi.

Galbenii toamnei plouă pe ele.

Foşnet de frunză le-adoarme-n urechi,

Sună sub fluier brumă de stele.

8 sept. 2024

Biserica moartă - Georg Trakl

 


Stau toți înghesuiți pe sumbre bănci

Și-și nalță stinsele priviri spre cruce.

Luminile sclipesc ca-nvăluite,

Ca-nvăluit și vag rănitul Cap.

Tămâia urcă-nalt din vas de aur,

Se stinge-ncet cântarea muribundă,

Ca bântuit se-ntunecă nesigur

Și dulce spațiul. Preotul pășește lângă

Altar; dar plictisit oficiază

Ceremonia – jalnic jucător în fața

Închinătorilor cu inima de piatră

În rece joc de-a pâinea și de-a vinul.

Răsună clopotul! Luminile-s mai tulburi –

Mai pal, ca-nvăluit rănitul Cap!

Un Chip se-ascunde-n beznă, și-n gol după el

Din mulți ochi se holbează desperarea.

Și-o voce, răsunând ca toate, izbucnește

În plâns – pe când creștea-năuntru groaza,

Groaza de moarte: Miluiește-ne pre noi,

O, Doamne!


Traducere Mihail Nemeș

Călare murind - Adrian Păunescu

 

Haide, calule, hai, haide, calule, hai,

Fii puternic și bun, cum te știu,

Că ajungem în iad, că ajungem în rai,

Tu, oricum, te întorci că ești viu.


Voi sări pe un cal, am să urc într-o șa,

Pentru ultimul, tragicul drum,

Asta e viața mea, asta e moartea mea,

Vă voi fi călărețul postum.


Ce se-aude bătând, piuă nu-i, toacă nu-i

Și, în nobilul nostru pariu,

Nu e inima mea, ci copitele lui,

Eu sunt mort, numai calul e viu.


Am să plec dintre voi, bun rămas tuturor,

Ori pe unde va fi să mă port,

Vreau să urc pe un cal, vreau călare să mor,

Și voi nici să nu știți că sunt mort.


Trunchiul țeapăn în șa, frâu-n brațe, rigid,

Arogant cavaler surdomut,

Ochii reci să-i ascund, că-i deschid, că-i închid,

Dând impresia că vă salut.


Am să trec peste pod, am să trec să te văd,

Să-ți trimit, să-ți rostesc, să-ți explic,

Că a fost un delir, că a fost un prăpăd

Și că nu te-am iubit nici un pic.


Și, probabil, născut după lungul război,

Fiul tău o să strige din drum:

Mamă, ieși să-l primești, că la poartă la noi,

A venit călărețul de fum.

Între vecine - Marin Sorescu

 


Cum făcea a lui Jaliu ca s-o înfurie

Pe Măria Bălii, vecina ei.
Dădea gură la vite, striga păsările, câinii.
- Hea, hea! Nea, Priene! Gâţi, gâţi!
La vale, la vale cu voi!
(Casa Măriei era mai la vale.)
Na, Scandal! (Avea şi-un căţel, Scandal.)
Şi Măria se plângea lui Dumitru lui Chirimenţu:
- Jaliu, fir-ar al dracului,
Jaliu mi-a adus sărăcia Boghii.


Maria venea pe la noi cu furca-n brâu
Şi punea furca aşa pe pat şi se culca lângă ea.
-Păi, bine, fă, cu furca ce mai venişi, 
Dacă te culcaşi? zicea mama.
- Lasă-mă, că nu mai văd să torc.
- Ba ţi-e lene.
- Ei, mă, nu-mi crede nimenea...

Cutia neagră - Marin Sorescu

 

S-a găsit cutia neagră.
- Ei şi? - Nimic
E un fel de a se găsi în treabă.

Morţii rămân morţi - accidentul s-a produs. 
Vorba ceea: "S-a dispus începerea unei anchete 
"O comisie s-a deplasat la faţa locului".


Cele mai mule cutii negre 
Sunt de cremă maro. 
Nimic concludent.

Câinii poliţişti au primit o porţie dublă 
De ciolan,
Militarii în termen s-au retras în cazărmi.

Ancheta continuă.

Liturghie - Andrei Ciurunga

 

Anii noştri schingiuiţi,

anii crânceni te săpară,

cimitir de osândiţi

de la margine de ţară.

 

Ne-au adus din închisori

robi ai stepei dobrogene,

să împrăştiem pe flori

roua strânsă de sub gene.

 

Şi-am tăiat peste câmpii

drum cu trupurile noastre

valurilor cenuşii

ale Dunării albastre.

 

Azi dormim pe câte-un şir,

fără cruci, fără sicrie.

Pace ţie, cimitir

fără nicio liturghie.

 

Candelile nu ne ard,

nu bat clopote de rugă,

nu păzeşte niciun gard,

nimeni nu mai vrea să fugă.

 

Numai mieii, prin pustiu,

pasc din trupul, câteodată,

cine ştie-al cărui fiu,

cine ştie-al cărui tată.

 

Plouă stelele cu har,

luna ne trimite veghe,

iarba înveleşte iar

pieptul dezbrăcat de zeghe.

 

Mâine poate va veni

legea cumpenelor drepte.

Doamne, nu mai zăbovi,

morţii ştiu să se deştepte.

 

Anii noştri schingiuiţi

stau de strajă. Pace ţie,

cimitir de osândiţi

de la margine de glie.

Ruga albă - Ion Druță

 

Curățe-ne, Doamne casa și masa,
și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.
~
Izbăvește-ne, Doamne,

de străvechiul nostru blestem,
de a porni peste tot,
și nu a ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate,
și a nu duce nimic până la capăt.
~
Scoală-ne, Doamne în zori,
și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.
~
Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,
așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur,
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.
~
Atât de la Domnul.
Și va fi gustoasă, și va fi sățioasă,
Pâinea ceea,
Pentru că mușcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni,
În urma plugarului,
Pășind domol pe brazde puhave,
Și calde,
După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieși la plivit,
La secerat.
~
Vom aduna spic la spic,
Snop lângă snop,
După treierat,
După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,
Și, firește, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă,
Aluatul din covată.
~
Astfel, tot cântând,

Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creștiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,
La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea Taină.
~
Pentru că acolo,
Unde este pâinea,
Acolo este și Dumnezeu.
~
Curăță-ne, Doamne Cugetul de pustietate,
De întunicime, de răutate,
Curăță-ne auzul de înjurături,
De scrânșete, de blesteme,
Curăță-ne vederile de urâțenii,
De sălbăticii, de josnicii.
~
Dăruiește-ne, Doamne ,
Măcar o oră de liniște curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Așa ca să putem,
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conștiința,
Cu inima.
~
Apoi, tot sfătuindu-ne,
Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simți,
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus de tot, pe sub ceruri,
Veșnicia.
~
Și atunci vom tresări,
Căci suntem miruiți,
De acea mare minune.
~
Și atunci nu vom înfiora,
Când se va stinge de noi umbra veșniciei.
~
Ne vom auzi glasul,
Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat,
Haina cuvântului,
Nu și-a găsit cu cine să comunice,
Nu și-a ales unda sonoră.
~
Fiind mult prea firav,
Mult prea gingaș,
Mai rămâne gângurind în fașe.
~
Dar acel glas tainic,

Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim și sfetnic,
Este sensul suprem,
Al existenței noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.
~
Fără a-l căuta,
Fără a-l cinsti,
Fără a-l înțelege,
Ne vom chinui toată viața,
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim și,
Încotro ne ducem,
Rămânând în fond,
O păpușă gonită de vânt,
Și îngropată de ploi la întâmplare,
Undeva la o margine.
~
Luminează-ne, Doamne,
Cel puțin arareori,
Cu gânduri bune,
Înțelepte, Roditoare,
Căci trecându-ne veacul,
Cu apucături,
De cele care,
Eu ție, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Și tot așa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generație,
În generație,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit,
La îndemână.
~
Pământurile,
Satele,
Vetrele,
Limba,
Și însuși felul nostru de a fi.
~
Am decăzut , Doamne,
Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
La o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
De la o speranță,
La o altă speranță,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezamăgire, la o altă dezamăgire…
Am sălbăticit, Doamne,
Tot înlocuind iubire cu patul,
Convingerile cu șiretenia,
Demnitatea cu rațiuni politice,
Fața,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.
~
Luminează-ne , Doamne,
Cu câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.
~
Așa încât,
Să ne putem aduna,
Sub acoperișul lui,
De la părinți,
De la strămoși,
Până la urmașii,
Ce vor să vină.
~
Pornind prin streinătăți,
Prin vremuri străbătând,
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce,
Crucea Destinului,
Cât ni s-a dat,
Până la locul hotărât,
De către Tine,
Simțind,
La fiece pas,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea,
Și Binecuvântarea Ta.
~
Întoarce-ne , Doamne,
Acea respirație,
Largă, senină,
Care să cuprindă,
În sinea sa,
Toată frumusețea,
Toată adâncimea,
Toată tristețea,
Verbului matern.
~
Dăruiește-ne , Doamne,
Acea Bunăvoință,
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi,
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească,
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Așa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit și noi,
Pe lumea asta. Și Dumnezeu,
A fost cu noi.
Amin.

Ruga albă - Ion Druță

 

fragment


Curăță-ne, Doamne, casa și masa,

și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,

de toate păcătuirile,

de toate nelegiuirile,

așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,

un singur drum,

o singură dragoste  și o pâine rotundă pe masă.

~

Izbăvește-ne, Doamne,

de străvechiul nostru blestem,

de a porni peste tot,

și de a nu ajunge nicăieri,

de a încărca mai mult decât putem duce,

de a le începe pe toate,

și de a nu duce nimic până la capăt.

~

Scoală-ne, Doamne în zori,

și trimite-ne la muncă,

la munca cea care nu atât pentru tine,

cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,

cât pentru suflet.

~

Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,

așa încât spre seară, întorși acasă,

împăcați cu sine și cu lumea din jur,

să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –

pâine și apă.

~

Atât de la Domnul.

Și va fi gustoasă, și va fi sățioasă,

Pâinea ceea,

Pentru că mușcând încet,

Cu evlavie,

Adunând în palme fărămiturile,

Vom porni,

În urma plugarului,

Pășind domol pe brazde puhave,

Și calde,

După care tot cântând vom semăna,

Apoi vom ieși la plivit,

La secerat.

~

Vom aduna spic la spic,

Snop lângă snop,

După treierat,

După vânturat,

Vom merge la moară,

Vom căra saci,

Și, firește, plămădind,

Făcând focul la cuptor,

Vom urmări să nu fugă,

Aluatul din covată.

~

Astfel, tot cântând,

Ne vom întoarce la străbuni,

Asigurând mersul vremurilor,

Ne vom creștiniza,

Ne vom reboteza,

Cu gândul la Mântuitorul,

La cele spuse de către Domnul,

La Cina cea de Taină.