Iad - Zorica Laţcu

 

Trecând prin șapte nopți fără de vad,

Cu Îngerul m-am pogorât la Iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de zmoală –

O veșnicie netedă și goală…

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin

Ca boabele de struguri în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială-

O mucedă, cumplită lâncezeală,

Că nu se mișcă-n veci nimic din loc,

Nici flacara de dor, nici gând de foc.

Ca-n aerul pătruns de făr’ de lege

Nu poate val de cântec să se-nchege

Și-n cuget pângărit și necurat

Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

O piatră-ncremenită-n nemișcare

Puteri să dea viată nouă n-are.

În noaptea fără margini totu-i șters,

Culoare, formă, armonie, vers.

Din goluri care fără fund se cască,

Nu poate frumusețea să se nască;

În duhurile oarbe de păcat

Nu strălucește chipu-i luminat.

Cu Îngerul treceam prin Iad în pripă,

Vedeam durerea care nu mai țipă.

Pe-ntinsul înfiorător de mut

Se țes sabranice de chin tăcut.

Stau osândiți-n cruntă neclintire,

Cu trupu-nveșnicit în zvârcolire,

Cu rânjetu-mpietrit pe fața lor,

Cu răni, ce ard adânc, dar nu-i mai dor.

Se-nchiagă-n jar, ca ghețurile-n râuri,

Șerpi otrăviți cu pofte și desfrâuri.

Petrec în sânul Marei Urăciuni

Mulțime nemișcată de nebuni.

Pe toți i-a șters din Cărțile Vieții

Păcatul împotriva Frumuseții.

Două țigări - Cesare Pavese

 

Fiece noapte e o eliberare. Te uiți la licăririle

de pe asfaltul bulevardelor ce lucitoare se lasă pradă vântului.

Orice rar trecător are un chip și o poveste a lui.

Iar la ora asta nu mai simți oboseala: felinarele cu miile

sunt toate pentru cei care se opresc să aprindă un chibrit.

Flăcăruia se stinge pe chipul femeii

care mi-a cerut chibritul. Se stinge de vânt

și femeia dezamăgită îmi mai cere unul

care se stinge și el: acum femeia râde înăbușit.

Aici putem să vorbim cu glas tare și chiar să țipăm,

căci nu ne aude nimeni. Ne ridicăm privirile

spre nenumăratele ferestre – ochi închiși ce dorm –

și așteptăm. Femeia își scutură umerii

și se plânge c-a pierdut fularul colorat

care noaptea îi ținea loc de sobă. Dar e de ajuns să stai proptit

după colț și vântul nu mai e decât o adiere.

Pe asfaltul tocit se vede deja un chiștoc.

Fularul ăsta era de la Rio, dar mai spune femeia

că-i mulțumită că l-a pierdut, pentru că așa m-a întâlnit.

Dacă fularul era de la Rio, a trecut noaptea

oceanul inundat de lumina marelui transatlantic.

Desigur, nopți cu vânt. E un cadou de la marinarul ei.

Dar marinarul nu mai este. Femeia îmi spune în șoaptă

că, dacă urc cu ea, îmi arată portretul lui,

cu părul creț și bronzat. Călătorea pe vapoare murdare

și curăța motoarele; eu însă sunt mai frumos.

Pe asfalt sunt acum două chiștoace. Ne uităm la cer:

fereastra de acolo sus – îmi arată femeia – este a noastră.

Dar nu avem sobă. Noaptea, aburii risipiți

nu prea au lumini, au însă stele.

Trecem bulevardul la braț, hârjonindu-ne ca să ne încălzim.

traducere Gelu Diaconu

Somnolență - Aurel Pastramagiu

 

Plăpânde umbre, dese, contururile-neacă, 

Sub umede amurguri de neagră catifea, 

Lin, gânduri se alungă, corăbii largi când pleacă

Vălătucită scamă, nori lunecând abia.

Noian de frunze moarte se risipesc simboluri

În colbul dens al boltei pustiului azur, 

Misterul se resoarbe în primele lui goluri

Îmbietoare noapte mă-nvăluie-mprejur.

Din viorii adâncuri ce-aripile-şi răsfiră

Vapori de crin, otravă pe suflet se preling, 

Neantul de lingoare destins lasciv respiră, 

Fluide amăruie m-alintă, mă cuprind.

Şi când himeric, unda fântânelor tăcerii, 

Alunecând, mă fură afund, tot mai afund, 

Prin pâcla îmbătată cu-aromele-nserării, 

Mă mistui lent şi totul şi toate se ascund.

Sinteză - Aurel Pastramagiu

 

Târziu şi timpuriu stau faţă-n faţă, 

Lumină şi-ntuneric se privesc, 

Firesc e Nepătrunsul Nefiresc, 

În neschimbata curgere de viaţă.

În preafinit nemărginita zare

Acorduri largi tăcerile ascund;

Ascult atent la tonul lor profund

Şi creşte-n mine aspră întrebare.

Un deget, doar un deget pus pe rană

Nedumerirea o transformă-n crez.. 

Ce vis mai alb mai pot să-mi luminez, 

Când Necuprinsul l-am cuprins sub geană?

Târziu şi timpuriu stau faţă-n faţă, 

Lumină şi-ntuneric se privesc, 

Firesc e Nepătrunsul Nefiresc, 

În neschimbata curgere de viaţă.

Aiud - Aurel Pastramagiu

Aiudul, galera destinelor noastre,

Ne poartă pe-a timpului unde albastre

Spre-un ţărm neştiut, spre-un port neatins,

Spre-un far ce în noapte de mult stă aprins.

Ne frângem în grelele lanţuri, sub bice,

Sleiţi, unii trupul se zbat să-şi ridice;

Pe rând, tot mai multe zac ramele-n loc,

Galera-i o frunză-n al vântului joc.

Şi azi, ca şi ieri, mor pe nava cu vele

O ziuă cu soare, o noapte cu stele

Şi-asemeni bătrânilor zei din Olimp,

Ni-i viaţa un zbor peste spaţiu şi timp.

În suflet purtăm paradisele ninse,

Parfumul pierdut din grădinile stinse,

Iar gândul se frânge-n tăcerea de mort:

Câţi oare vedea-vom intrarea în port?

Dar vie ni-i dragostea-n pieptul ce doare,

Credinţa ni-i cântec, ni-i rază de soare,

Când viforul soartei, când crivăţul crud

Ne murmură-ntr-una: Aiudul, Aiud...

Dați drumul la cer - Ovidiu Vasilescu

 

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler

Doamne-n noaptea asta m-am gândit să-ți cer

Să trimiți un înger tânăr și frumos,

Cu fum de tămâie și de chiparos

Să-mi sfințească, Doamne, temnița săracă

Și s-o scoată bunul, de sub promoroacă.

Și să mai aducă, Doamne, pentru noi,

Pentru osândiții flămânziți și goi,

Aburul din pâinea pe care-o visăm,

Care ne-ncălzește când toți o gustăm.

Pâinea sfântă-n care, Doamne, tu te frângi,

Și aghiasma-n care lacrimile-ți plângi.

Un amnar s-aducă dintr-o stea mai mare,

Să ne încălzeasca lanțuri la picioare.

Și din scutecelu-n care-ai stat legat

Să ne-aducă, Doamne, bundă de iernat.

Leru-i ler, leru-i ler și iar leru-i ler

Tu mă iartă doamne pentru câte-ți cer,

Dar în deznădejdea-n care suntem noi

Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi.

Și ți-ar face-n taină rugăciune ‘naltă,

Prin Pruncul din iesle și cea Preacurată

Leru-i Doamne ler și iar leru-i ler,

Vin colindătorii, dați drumul la cer.

Colindul robului - Valeriu Gafencu

  

Domnu-Şi face ieslea Lui

În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă

Peste ieslea Lui cea nouă

Şi din flori picură roua

Peste ieslea Lui cea nouă.     

Cântă robii Domnului

Înjugaţi cu jugul Lui

Pe malul Trotuşului

Dar cântarea lor e mută,

Că-i din suferinţă smulsă,

Şi-i cu rugăciuni crescută.

Stă un copilaş în zare

Şi priveşte cu mirare

O fereastră de-nchisoare.

Lângă micul copilaş

S-a oprit un îngeraş

Ce-i şopteşte drăgălaş:            

Azi Crăciunul s-a mutat

Din palat la închisoare

Unde-I Domnu-ntemniţat;

Şi copilul cel din zare

A venit la închisoare

Să trăiască Praznic mare.

Un Crăciun la închisoare.

Colind II - Eugenia Indreica Damian

Din nou Crăciun 

Pe anii mei, 

Cad zăpezi peste ei 

Viscolind, ning mereu ghiocei, 

lar din cer se aud clopoței

Peste vise făcute scrum, 

Suflete, iar e Crăciun!

Din nou colind înălțător,

Pe tristeți ce mă dor, 

Noaptea cântă cu îngerii-n cor, 

În adâncuri tăcute cobor,

Amintirile să le-adun, 

Suflete, iar e Crăciun!

Din nou se-aprind 

Luciri de stea 

în sufletul, în viața mea, 

Noaptea sfântă coboară în ea, 

Cade argintul din fulgii de nea, 

Pe durerile ce apun, 

Suflete, iar e Crăciun!

Câinele - Marin Sorescu

 

Aici câinele trebuie să latre, că de-aia e câine,
Iar când mănâncă stăpânii la măsuţa joasă
Pe scăunele cu trei
Picioare,
Să se uite în gura lor, înghiţind în sec.
Până când, la sfârşit,
După seninul crucii şi slăbitul curelii, cu un oftat,
I se aruncă mămăliga,
Iar el dare de-un stânjen în sus,
S-o prindă din zbor.
Cu cât sare mai sus, cu atât e un câine mai bun,
Dat de exemplu.
Pui şi găini n-are dreptul
Săia decât vulpea, hoaţa, pe furiş.
"Iar dete vulpea la noi azi-noapte,
Spune lelea Anica,
Aproape cu mândrie, fir-ar a diavolului!
Nici n-o să mai ctesc păsări,
Că mă canonesc degeaba,
Că i-am spus alui meu: astupă, mă, rostul!

Câini - Marin Sorescu

 

Părăsiţi pe gânduri, câini dezmoşteniţi,
Scrutează cerul şi aşteaptă-n van.
Stăpânii i-au uitat, proptind grăbiţi,
Pe uşa-nchisă câte-un bolovan.

Ei nu au lotci şi delta e ocean.
Înoată printre sloiuri, istoviţi.
Adulmecă mirosuri vechi de-un an,
De foame şi de valuri hăituiţi.

Ei înşişi parcă-s plaiuri care latră.
Până când limba li se face piatră
Şi Dunărea-i depune, lin, în mare.

Dar câte unul biruie-n vâltoare:
Ajunge-acasă istovit - şi moare
Cu ochii la stăpân, întins pe vatră.

Moarte vagă - Marin Sorescu

 

Simt că mă urăște cineva,

Spune șoricelul în ghearele pisicii,

Întorcând speriat capul

În toate părțile.

- E laba mea - mormăie superior pisica:

Ți-e frică de laba mea?

- Nu, e ceva mai presus decât o frică, e o spaimă,

Nu-i un simplu sentiment de frică, - da mi-e și asta,

Frică, recunosc.

Dar pe deasupra vine o furtună care se

Apropie de gâtul meu, ca și când te-ai sufoca

Fără să știi de ce.

Și adaugă tremurând: Mi-e tare teamă să nu fie angoasă.

- Ți-e teamă sau ți-e spaimă?

- Știi dumneata, pisică, poți avea teamă de ceva precis,

De o cursă, în cazul meu, mă feresc de ea cât pot,

Pentru că știu despre ce e vorba.

Dar spaima asta pe care o încerc e în general;

Mi-e spaimă de răsăritul soarelui, de apusul soarelui,

De-o frunză, uite parcă vine muntele ăla să mă nască...

- Atunci e pesimism.

- Nu, pentru că mi-e dragă viața, dar mi-e dragă

Și starea asta,

Când vezi totul atât de limpede, încât îți vine să tremuri...

- Atunci ție-e frig.

- Intră și frigul în toată povestea asta, însă un frig special

Care nu te îngheață decât pe dinăuntru,

Începe întâi cu sufletul și apoi cu... uite acum simt că vine altceva

Ca un bolid negru dintr-un ochi rău...

La punctul ăsta pisica, neobișnuită cu distincțiile,

A început să toarcă. Șoricelul,

Simțind în continuare că-i urmărit,

S-a aruncat cu viteză în cea mai ascuțită gheară

A ei,

Uitată din întâmplare scoasă din teacă.

Superstiție - Marin Sorescu

 

Pisica mea se spală
Cu laba stângă,
Iar o să avem un război.

Fiindcă, am observat,
De câte ori se spală
Cu laba stângă,
Creşte considerabil încordarea
Internaţională.

Cum vede ea
Cele cinci continente?
S-a mutat cumva
În pupilele sale
Pitia, cea care ştie să-ţi spună dinainte
Toată istoria
Fără punctuaţie?

Îmi vine să plâng
Când mă gândesc că eu
Şi cerul cu suflete pe care mi l-am legat
În spate
Depind, în ultimă instanţă,
De toanele unei pisici!
Fugi de prinde şoareci,
Nu mai dezlănţui
Războaie mondiale,
Fire-ai a dracului
De putoare!

Pseudomoarta - Paul Valery

 

Cu umilinţă tandră pe-al tău mormânt teribil,

Pe monumentul, Doamne, acesta insensibil,

Ce din risipă de-umbre, de dor şi de ispită

Alcătuieşte-ntreaga ta graţie-ostenită,

Eu mor, eu mor ca tine, mă prăbuşesc în hău,

Dar cum, răpus, mă nărui peste sepulcrul tău,

A cărui prizonieră cenuşă mă îmbie,

Această falsă moartă, în care viaţa-nvie,

Îşi redeschide ochii şi mă iluminează,

Mă muşcă şi mă smulge o nouă moartă, trează,

Mai scumpă decât viaţa. O, falsă veşnicie!

traducerea Paul Mihnea

Torcătoarea - Paul Valery

 

Lilia... neque nent

Stând dreaptă, torcătoarea-n fereastra azurată

Unde grădina melodioasă-adoarme lină;

Vârtelniţa cea veche tot sforăind o-mbată.

Sătulă, bând azurul, să pieptene-o calină

Şuviţă, care-n mâna sfioasă i se-mbie,

Ea stă visând şi micul ei cap treptat se-nclină.

Un pom şi purul aer urzesc o sursă vie

Ce, suspendată zilei, stropeşte din plăcere

Cu pierderi de petale grădina-n trândăvie.

O tijă,-n care vântul fugar odihnă cere,

Îşi pleacă-n van salutul de graţie-nstelată,

Cedându-şi roza vechei vârtelniţi în tăcere.

Dar adormita toarce o lână izolată;

Misterioasă, umbra gingaşă i se ţese

Prin degetele fine, şi care-adorm, filată.

Alene vis angelic se deapănă prin dese

Rotiri, şi-ntruna-n fusul cel blând încrezătoare,

Cosiţa ondulează sub mângâieri alese...

Azurul se maschează sub mari grămezi de floare,

O torcătoare-n frunze şi-n străluciri încinsă;

Tot cerul verde piere. Ultimul pom dispare.

Sora ta, marea roză-n surâs de sfântă-aprinsă,

Îţi parfumează fruntea incertă cu virgina

Ei respirare, pe când tu lâncezeşti... Eşti stinsă-n

Fereastra azurată unde torceai blând lâna.

traducerea Ştefan Augustin Doinaş

Cartea morții - Marin Sorescu

 

Semnează distrat în cartea morții

Cartea vieții a fost

Ridicată discret, adineauri,

Și arsă cu flacăra mică în fața casei.

Cine a vrut să se uite

S-a uitat, descoperindu-și capul.

Sângele s-a întins puțin pe pagina,

îngerul îndoliat pune sugativa.

La seceriş - Petre Ghelmez

 

Treceau albi pe ceruri nori lungi ca gatul de cocori

Sunand strune de viori si ma stramutau furisi intr-un fel de luminis

Vara-n drum la seceris

Maica galbena lumina din pamant crestea albina miere coapta si rasina indesata pe sub zari pana pe la subsiori pana-n ochi pana-n sprancene pe sub piele pe sub gene

Prin ciorapii grosi de lana usturime mancarime de pleava si de tarana si de greieri ragusiti

De prin miristi si arsiti pe sub soarele molau numai solzi de spin de grau

Numai boabe tari ca piatra sa ne lumineze vatra eu tot mic sub spicul des cat o boaba de orez ce sa da de-a berbeleacul vreau sa aflu mai ales unde canta pitpalacul

Rugi mor prin mor sagetati pe la chindie de-un fulger de ciocarlie gusterii din iarba grasa isi scot capul de mireasa ca li s-a uscat prin gura limba de-atata caldura

Prin tarana de cenusa pasii mei mititeii frig ca pasarea-n tepusa si lasa tiparitura sub atata foc si zgura un calcai un calcai

Ca luceafarul dintai si cinci degete-n inele cu coroana lor de stele arde soarele topeste fata zarilor ma creste fata zarilor ma creste

Lasa-ma tu fata rea sub lumina verii grea printre maci si gherghenari? nu ma duc la ape mari lasa-mi anii care-mi plac intr-un cuib de pitpalac

Lasa-mi zilele si glasul lasa-mi pasul lasa-mi ceasul intr-un bob aprins de grau sa ma-ngroape pan' la brau in izvor fara caldura tot copil naiv si pur

Ah de unde sa fi stiut ca esti surda ca sunt mut ca-ntre noi e-o apa albastra fata zarilor ca nu te-as mai fi strigat acu te-as mai fi strigat acuuuuuuu...

Te-ai dus - Silvia Kaputikian

 

Te-ai dus… dar sufletul meu știe:

Nu-i despărțire pentru noi.

Știu, umbra mea o să se-ație

Pe orice drum vom fi noi doi.

Eu casa-ți sunt, îți sunt și cale,

Duci chipul meu pe unde treci.

Pătrund în gândurile tale

Și alta n-are loc în veci.

Orice privire de femeie

Ar întâlni privirea ta,

Tot ochii mei or sa scânteie

Și-n fața pururi îți vor sta.

Oricâte voci să te-mpresoare,

Tot vocea mea vei auzi,

Voi fi în crengi dezmierdătoare

Și-n ochii nopților târzii.

Cândva, acasă, într-o seara,

Ai să te-ntorci, să-ți amintești;

Voi fi ți fumul de tigară

Și raza stelei din ferești.

De-aș fi la orice depărtare,

Te-ajung și inima-ți ating.

La geamul tău sunt numai boare,

Și – vifor, geamul ți-l împing.

În clipa ta pătrund, și-n casă,

Și – vijelie – voi sufla,

Voi răscoli hârtii pe masa,

Și poate-ntreaga viața ta.

Și astfel n-ai să poți uita.