Clape de fildeș - Radu Boureanu

 

Clape de fildeș negru, clape de fildeș alb

Ceea ce întristează mai mult sunt bemolii...

Lasă simbolul banalului alb,

Nu te sugruma în rutina superbă ca atolii.

Nu întârzia pe un tărâm iluzoriu,

Clape de fildeș negru, clape de fildeș alb,

Simbolică geografică. Coastă de Ivoriu.

Dar desuet simbolismul, alb.

Vezi, și acest mod de a cânta

Face parte din lirica ta veche, 

Dar ce să faci cu amintirea ta,

Cu melodia obsedantă ce-ți sună în ureche?

Chopin a-mpletit până la dumnezeire

Clape de fildeș negru, clape de fildeș alb,

Trepte melodice, în vis, în amintire, 

În alb, în negru, în spectrul solar al iubirii,

În alb.

Eu lângă mărul meu de lângă drum - Mihai Beniuc

 

Eu lângă mărul meu de lângă drum

N-am cugetat să stau vreodată paznic

Și fie-așa ca pururea și-acum 

Subt el să aibă alții vesel praznic.

Iar dacă-n fața cailor ce pier

Am pus să facă norii temenele

E că socot că pe pământ subt cer,

Toți trandafirii au un drept la stele. 

Dar gata sunt  oricum ca om de rând,

Să mă retrag și să dispar în gloată,

Că nu-i în lumea aceasta loc mai sfânt

Ca inima mulțimilor curată

De-acolo răsărit ca ghiocel

Pe când aveam deasupra nea cu sânge

Și spic de mă făcui cu vârf de-oțel

Fu pentru lumea ce-auzeam cum plânge. 

Azi pot să fiu și frunză-ntr-un desiș

Doinind domol cu altele-mpreună,

Când către culme pasul în suiș

Cu steagu-n mână muncitorii-l sună.

Întâlnire cu iarna - Marcel Breslașu

 

Sârguincioasa iarnă - mi se pare

că-și buchisește vechile tipare;

și formulele magice, sesamul

cu care-și va rosti epitalamul

și lentul alfabet al încolțirii

și tainele din Tabla înmulțirii...

Le scrijelește iar, le șterge iară

și iar le scrie-n slova ei fugară, 

să nu le uite până-n primăvară.

                          *

Și mugurii de chiciură pe ramuri,

și florile de gheață pa la geam,

și fumurile care-și suie-ncete

firavul crâng de pale siluete

(parcă-și ridică umbrele-n picioare

copacii tine - copăcel spre soare...)

și liliacul - în metamorfoza

luminii - dimineața roz ca roza

alb peste zi (vorbesc despre zăpadă...)

și albăstrui, când seara dă să cadă...

O, neaua ce se cerne pe cărare,

cu razele prin sita frunzei rare

(când soarele îi trece lunii schimbul,

și aurul îi argintează nimbul...)

apoi zburătăcită o adie

ca pe-un imens tăpșan de păpădie, 

și țurțurii ca franjuri la perdeaua

cu falduri ample-n care cade neaua - 

strecoară, joacă, frâng și dezghioacă

lumina-n câte-un fir de promoroacă

și-agonisesc, din cioburi de crâmpeie,

vopsele pentru flori și curcubeie...

                          *

Răsfiră pâcla și ridică ceața 

- ca aburii, pe țarini, dimineața. 

și-njgheabă iar, prin horbota de neguri,

frânturile de lume - în întreguri...

(și nu-i de glumă - eu o știu - s-volburi

imagini, vai, din cearcănul de colburi

și să te-ntrebi „ce brumă se alege”

din ele - și din tine, se-nțelege!).

                         * 

... Un lucru-i limpede! Timp liber n-are

nici biata iarnă pentru hibernare;

ba, datorită scurtei ei memorii

- oprită ca un sloi pe roata morii - 

mai și învăluie într-o pojghiță

(să nu le-ncurce) fiecare schiță

și-i tighelește-o margine concretă

pe cerul sur, cu un chenar de cretă...

Nici gerul n-are-astâmpăr; crapă pietre! 

Și întunericul în mii de vetre, 

își mistuie cu lăcomie cocsul

de bezne - să grăbească echinoxul

parcă împinge-n lături, demiurgul, 

către culise, zorile și-amurgul...

Dar și așa, în ziua-nghesuită

repetă contrapunctica-i suită

și-n preț de-o oră mătură și mână

priveliști peste zări de-o săptămână...

lărgind cortina petic lângă petic,

spectaculosul încă ipotetic...

Și vântul sub cormanele lui late

răstoarnă brazdele imaculate...

Bătrânii brazi le-asemuiau cu giulgii. 

- Dar scutece însăilează fulgii

pentru sămânța odrăslită-n pântec. 

Și șuiul șuier deslușește-un cântec. 

Și peste-oglinda poleită - norii 

prefigurând, cu albul lor, cocorii...

Lacul lui Eminescu - Ion Bănuță

 

Pe sub umbrele de sălcii

lacul tremură și doare.

Apa de argint se urcă

peste murmur la picioare. 

Luna-și pierde-n ramuri vadul

lunecând pe ceruri goală.

Marea de neliniști cade 

peste inima-n răscoală.

Lângă margine de trestii

chipul râde în oglindă.

Din adâncuri vine-o undă

de mijloc să te cuprindă.

Învelindu-mă cu gânduri

din câmpiile lui Marte 

am deschis cuptorul verii ,

să dea unda într-o parte.

Peste gene de cărbune, -

la răscruce de răcoare -

răsturnat tot lacu-albastru

care vindecă și doare.

Certitudine - Aurel Baranga

 

Poate că în primăvara ce vine plăpândă

Să fiu doar un fir de iarbă

căutat de o capră flămândă. 

Poate că spre sfârșitul verii fierbinți

Voi fi doar un strugure strivit între dinți,

Poate că în iarna ce-și pregătește zăpezile

Să fiu doar un bulgăre de apă, 

Întunecând după-amiezile,

Poate că în anotimpurile viitoare

Voi fi doar o boare.

Dar oriunde, oricum, voi  rămâne întreit

Prin tot ce-am fost, am visat și-am iubit.

Poetul și dragostea - Cezar Baltag

 

Un ochi fantastic mă răsfrânge-n

oglinda cristalinului.

Plutesc  ținând în palmă rara 

monedă a destinului. 

Pe-o parte-i capul tău, iubită

neîntâlnită nicăieri;

efigie ce-și schimbă vârsta:

femeie azi, fecioară ieri. 

Pe alta, inima mea bate

un ritm tenace și avid,

pulsând în hohote viața-mi  

spre-un infraroșu bănuit.

Vâslesc. Curg frunzele. La capăt

îl văd pe Cronos, dilatând

pupila lui săpată-n ora

smulgerii celui care sunt.

(Era o Dâmboviță calmă

când trandafirul înstelat

al unei dragoste de toamnă 

în trupul meu a explodat...)

Cândva pe irisul albastru

dintre odată și nicicând

va trece discul unei inimi

zenitul bolții eclipsând.

Atunci, strigat voi fi de plante.

Și din nostalgicul aval

mă va privi, furându-mi chipul

doamna surâsului final.

Țesătoarea de mătase - Ion Acsan

 

Se desfășoară lungul brâu

Mii trupuri zvelte să cuprindă,

Sub mâna ta se naște-un râu 

Cu frumusețe de oglindă: 

În undele lui răcoroase

Paleta ei își scapă vara, 

Și aripile de mătase

Le are de la tine seara!

Zestre - Stelian Filip

     

 M-am născut cu-o salbă de aur la gât,

 Și zice-se  că nu-mi stătea  urât.

 Cu timpul, an de an,

 Am observat că îmi dispare câte-un  ban.

 Mă îmbătau unii cu vise “cinci  stele”

 Și îmi furau din zestrea tinereții mele.

 Luciditatea m-anvățat apoi

 Cum să-mi pun galbenii-napoi.

 Și-am ascultat povața ei, încât,

 Priviți, am salba-ntreagă iar la gât!

 Poate să fure astăzi cine vrea,

 Sânt falși toți galbenii din ea!

Luna neagră - Corneliu Vadim Tudor

  

Cum intră rugina în frunze

Cu foşnet de bronz vegetal

Aşa intră boala în oameni

Discret, sau de-a dreptul brutal.

 

Şi frunza rezistă o vreme

Pe creanga pe care-a crescut

Apoi, duhul toamnei o rupe

Se leagănă-n vînt şi-a căzut.

 

Tot astfel şi omul se schimbă

La faţă-n reflex arămiu

Se clatină singur, o vreme

Şi cade, şi nu mai e viu.

 

Dar frunza renaşte la viaţă

Pe ramul aceluiaşi pom

E Paşte-n întreg Universul -

De ce n-ar renaşte şi-un om?

 

Alege-ţi o stea, sau o frunză

Tu, om care speri în minuni

Nimic nu se stinge cu totul

Noi sîntem la moarte imuni.

 

E ultimul clopot al toamnei

Noiembrie - vreau să mă-mbăt

Precum o actriţă-n cabină

Azi, ploaia se schimbă-n omăt.

 

Ce an blestemat se termină!

A fost Luna Neagră, sau ce?

Hai, pleacă odată, e timpul

Ce milă de tine îmi e!

 

Nimic nu a mers, dimpotrivă

Eşecuri, depresii, necaz

Iar cîinele rău încă muşcă

Şi încă ne scuipă-n obraz.

 

Cad frunzele toamnei de ghiaţă

Pe-al patriei noastre cavou

Adio, dar ce ne aşteaptă

Oh, Doamne, în Anul cel Nou?

Colind - Corneliu Vadim Tudor

 

Lin, mai lin coboară cerbii pe la sate

Au în corne ramuri tinere de brad

Trece Vicleimul, ceas de taină bate

Pruncii prind cu mîna stelele ce cad.

Pomul plin de iarnă iarăşi luminează

Poleite daruri, globuri de rubin

Parcă e un vultur care stă de pază

Ca să nu se piardă un popor creştin

La Mulţi Ani! – cu bucurie, florile dalbe

Domnu-n pace să vă ţie, florile dalbe

La Mulţi Ani! – şi spor în toate, florile dalbe

Cu belşug şi sănătate, florile dalbe.

Îmbătat de slavă, sufletul se pleacă

În străvechi legende, iar ne regăsim

Cît avem colinde, ţara nu-i săracă

Glorie acestui sanctuar sublim.

Scoală, gazdă mare, vin colindătorii

N-auzi cum pocneşte biciul din Carpaţi?

Din adînc de veacuri luminează zorii

Ies din nou la viaţă zîne şi-împăraţi.

La Mulţi Ani! – cu bucurie, florile dalbe

Domnu-n pace să vă ţie, florile dalbe

La Mulţi Ani! – şi spor în toate, florile dalbe

Cu belşug şi sănătate, florile dalbe.

Să vă fie casa-casă,

Pîinea albă şi gustoasă

Şi-un pahar de vin cinstit

Tocmai bun de-mpărtăşit.

Pruncii să vă crească mari

Ca la oameni gospodari.

La casa de oameni buni

Dumnezeu face minuni

Pune îngeri lîngă ea

Să le rîdă inima.

Anul Nou vă-ntinerească,

Neamul nostru să trăiască!

Pace, pîine, gologani,

La anul şi La Mulţi Ani!

Anul Nou își face zestre - Corneliu Vadim Tudor

 

Anul Nou îşi face zestre

de colinde şi poveşti

la flori dalbe de ferestre

vin coconi împărăteşti

Şi săracul, şi bogatul

datina o ţin, solemn

ce frumos e-acum în satul

mînăstirii dintr-un lemn

Parcă-s îngeri prin poieni

rumeniţi sub lună nouă

pruncii ăştia de rîmleni

Iar văzduhul rupt în două

peste Munţii Apuseni

cu florinţi de aur plouă.

Sunt eu mereu - Marin Sorescu

 

În mine e un dram de depărtare

Ce tot m-aleargă ca argintul viu.

Sub pași îmi fuge timpul, iute schiu,

În faţă-mi când un munte, când o mare.

Sunt eu mereu? Mă uit și una știu:

Alcătuit din trăsături bizare,

Din mozaic o pietricică doare,

Mutând-o, mă tot schimb din tată-n fiu.

Și-această depărtare, acest hram,

Ce-l port în mine, sâmbure de foc,

Deopotrivă mi-e și băţ și ham,

Mă-ndeamnă și strunește – și-i un joc

Mai vicios ca jocul de noroc –

Și eu, pe mine, cui să mă reclam?

Frig - Radu Gyr

  

Curge, curge, din nesecate cişmele,

Frigul, Frigul, teribilul frig.

Printre zăbrele dârdâie ziua de ţipirig, 

drevele clănţănesc din măsele.

 

Chelălăie lacătul, afară la uşă,

ca o spinare de bivol stă pătura sură.

Inima mi-a fumegat, o vreme, pe gură,

şi s-a stins în cenuşă.

 

Mi-e frig, mi-e frig, - vreau să urlu, să zbier,

cu ţipăt metalic de fierăstraie.

Ţipătu-nţepeneşte în ger,

ca o momâie de paie.

 

S-a zgribulit patul, celula e de hârtie,

ghetele-au tremur şi mârâit de potăi...

Mi-e frig. M-aş vrea opărit cu leşie, 

aş mesteca tăciuni, aş bea vâlvătăi.

 

Peste tot, în ciolane, în vine,

frigul temniţei asmute zăvozi.

Zdernţe de piele se deslipesc de pe mine

ca nişte hălci de moloz.

 

Ah, cum mă deşiră grozavele haite,

reci, lucii, colţoase!..

Carnea ar vrea să se vaite,

dar se desface, felii de pe oase.

 

Degetele mi se rup cu pocnete seci,

aşchii de stalactită. Peste picioare,

mi-au trecut camioane, tractoare, 

şi gleznele mi-au căzut, undeva, într-un beci.

 

Mi-e frig, mi-e frig, MI-E FRIG, MI-E FRIG!

Aş scrie pe ziduri crunt testament:

-Grijania mă-sii de Frig!...

Sângele scheaună : mi-e frig, mi-e frig,

apoi se scurge jos, în ciment...

 

Foamea, jindul, poftele nu mă mai dor,

mi s-a făcut ţurţuri sub piele.

Până şi lupii urilor mele

au degerat în zănoagele lor.