O mască - Adrian Păunescu

 

Din tot ce-am spus, nimica nu retrag,

așa sunt toate, cum le-am scris cu sânge,

nimic nu-i de schimbat, nimic nu-i vag,

de dorul ei, mai pot și astăzi plânge.

A fost precum figura i-a rămas,

nemuritoare-n versurile mele

și i-am iubit și ochi, și glas, și pas,

și m-a iubit în vremurile grele.

Contrasemnez ce-am declarat mereu,

ea suferea, ca de un fel de crimă,

ca de-un păcat, urât de Dumnezeu,

că n-avem prunci și e nelegitimă.

Dar mai adaug, ca să se cunoască:

n-ar fi exclus să fi iubit o mască.

Auz - Magda Isanos

Căzând din nori,
ploile capătă crengi și flori.
Aud și vizuinile și-aripa
care bate deasupra mea clipa.

Piticii care bat pe sub pământ,
căutând vâna de aur, râul sfânt,
ochii diamantului nesăgetat
și degetul unui urs împărat.

Toate le-aud.
Și-auzul încă mi-i crud.
Clopotul sângelui molatec, rotund
Ține veștile care nu mai pătrund.

Ține veștile de la stea,
să n-ajungă în inima mea.
Ține veștile de la șerpii de casă,
și-n amiaza cuprinsă mă lasă
să cad și s-adorm profund,
clopotul sângelui molatec, rotund.

Prizonierul de război moare în pace - Adrian Păunescu

Veneam ca prizonierul de război 

Către căldura propriei lui case

Si am bătut la uşă în zadar:

Femeia mea, de-acolo, se mutase.

La cin' să-ntreb şi unde să mă duc? 

Cu suspiciune mă priveau vecinii, 

Când eu veneam din linia de front 

Si depăşisem multe alte linii.

Credeam că mă va aştepta în prag, 

Să-i povestesc, plângând, întreaga luptă 

Si să-i ofer coroana mea de răni

Si inima ârzând în haina ruptă.

Gândind la ea, m-am ridicat din morţi 

Si mi-am învins coşmar şi oboseală 

Si adusesem iarbă din tranşei, 

Pentru-a cinsti iubirea mea fatală.

Si îi făcusem casă pentru noi

Si pentru ăla care-o să se nască, 

Din dragostea venirii de pe front,

În noaptea noastră cea mai pământească.

Eu aşteptam să intru şi să văd, 

Pe toţi pereţii albi ai casei noastre, 

Trofeele trimise de pe front 

Si amintiri din marile dezastre.

Aveam un fel urgent de-a respira, 

La uşa ei de casă părăsită

Si am crezut că mor când mi s-a spus: 

,,Zicea c-o vinde, fiindcă se mărită".

Zburasem pe întregul drum de-ntors, 

C-un dor nebun de casă şi femeie, 

Dar îmi venea să mă întorc pe front, 

Să mă omoare ceilalţi în tranşee.

Si nu mai am pe nimeni pe aici, 

Treptat, treptat, puterile mă lasă 

Si cred c-a fost coşmar de om rănit 

Credinţa-ntr-o femeie şi o casă.

,,Să nu fiţi supărat", mi-a spus un om, 

Redeschizându-mi fără voie rana, 

,,Dar întreţinerea ne costă mult, 

S-o fi mutat la soţui ei, sărmana".

Alerg împleticindu-mă pe străzi,  

Iubirea ucigaşă mă apasă,

Sunt prizonierul de război căzut 

În pacea criminală de acasă.

Așează-te la orgă - Adrian Păunescu

 

Aşează-te la orgă. Deschide-o-ncet şi cântă

Nu oda bucuriei ci elegia sfântă 

A pierderii de sine şi-a pierderii de tine

A pierderii de mine, de care-mi este bine.

Dar uite urcă luna, cețos, vibrându-şi raza

Pe măgurile pline de iarbă de la Breaza,

Şi fântinârii sapă fântâni de viață lungă

Măcar pân' la sfirșitul de secol să ajungă.

Dar tu ia loc la orgă şi cântă despre toate,

Cum i-au gonit pe oameni din case şi din sate

Și nu te teme, orga trăieşte-n altă lege.

Şi chiar când protestează ea tot nu înțelege.

Tradu în muzici triste, tradu în muzici sfinte,

Această prea nedreaptă mutare în morminte

Şi încifrează bine şi tragedia noastră

În muzică divină, în muzică albastră.

Ne vom culca de mâine, când va veni amiaza.

Și soarele-o să urce în nucii de la Breaza

Acum să cânți la orgă, să copiezi misterul,

Ca o dactilografă care transcrie cerul.

Şi muzica să fie profund conspirativă.

Ca un mister ce alte mistere mai cultivă

Så nu se înțeleagă nimic din ce se cîntă,

Decît că tragedia ne-a fost salvarea sfântă.

Arad, 19 martie 1984

Scrisoare către Marin Preda - Adrian Păunescu

 

,,Domnule Ceauşescu,

dacă reintroduceți

realismul socialist,

eu, Marin Preda,

mă sinucid." (M.P.)

Deodată, înţelegem că e altfel,

că Moromeţii şi-au recâştigat

nu dreptul suveran la fericire,

ci libertatea propriului păcat.

Tu, fiul lor, nici nu puteai concepe

că-ntreaga luptă pentru viața lor

avea să-nvingă şi să îi condamne

la ură, sărăcie şi omor.

Sunt liberi, cum i-ai vrut, Marine Preda,

colhozul ce-i ținea înlănțuiți

s-a prăbuşit ca balega, deodată,

dar ei, acum, sunt şi mai necăjiți.

E-adevărat, nefericirea asta

e chiar a lor, nu e de împrumut,

acum, nici nu mai au pe cin-să-njure

şi parcă viaţa lor li s-a părut.

Dar brazda-i mai bolnavă şi mai rece,

ǎi tineri n-au nici slujbe, nici pământ,

pentru pogoane, se comite Crima,

pentru mejdină, omul este frânt.

Se varsă-n lume iarăşi Moromeții,

i-ntâmpinăm mințit cu vorbe mari,

dar ei doresc să plece la Siliștea,

ei sunt adevăraţi, nu literari.

E infirmată teza ta fatală,

ca şi a mea, ce te-am urmat în crez,

dar țărănimea este condamnată,

de-acest sintetic babilon burghez.

Mon cher, aş vrea să-ți spun realitatea,

cu care nu am dreptul să mă joc,

măreaţa noastră clasă ţărănească

a înviat, spre a muri la loc.

Nu viaţă bună, linişte şi carte

au dobândit ţăranii moromeţi,

ci dreptul propriei alternative

şi moartea, ca o cale între vieți.

În rest, ce să-ți mai spun, Marine Preda?

Şi lumea literară e la fel,

ceva se va-ntâmpla, fără-ndoială,

cu-acest model. Şi dincolo de el.

Te-au reclamat, cândva, la stăpânire,

că zici numai ce vrei, potrivnic lor.

„Şi ce pot eu să-i fac lui Marin Preda?"

a replicat temutul dictator.

N-avem ce-ţi face, dragă Moromete,

în van, cu noi, prin glod te mai încurci,

nu te uita că în hambar la tine

semințele îți rod diverşi grigurci.

Tu eşti etern, precum îți e şi clasa,

e distractiv să te ridici căzând,

atât te deranjează, Moromete,

că trebuie să mori, din când în când.

Ar fi util să vezi cum se descurcă

țăranii, puşi mereu pe fapte mari,

că şi-au primit pământul vechi, deodată

cu drama de a-i fi proprietari.

Ce să-ţi mai spun? Sunt şi mai strâmbe toate, 

tu trebuia să-i fii culturii steag,

dar "Timpul nu a mai avut răbdare"

şi-ai devenit pământ la drumul mare

pământul ce ți-a fost atât de drag.

1 ianuarie 1998, Poiana Brașov

Noapte bună Moțu, și adio - Adrian Păunescu

 

Buletin de stiri sub semn de doliu, 

Umbrele pe scena se aduna, 

Ai plecat din rolurile vietii, 

Pentru rolul mortii. Noapte buna!

Într-o viata exceptionala, 

Le faceai în felul tau pe toate

Si-a venit târâs la tine moartea, 

Contrapunctul de banalitate.

Înaintemergator în viata, 

Înaintemergator în arte, 

Pentru ce motiv sa fii, de astazi, 

Înaintemergator în moarte?

De la care band de îngeri tragici

Ar putea un plânset sa porneasca, 

Daca însisi Beatlesii si Stonesii

Gusta înca pâinea pamânteasca?

Fara zgomot ti-ai trait sfârsitul, 

Fara speculatii, fara jale, 

Ai plecat din rolurile vietii, 

Ca sa intri-n rolul mortii tale.

Ultimul popas, la tine-n teatru, 

Unde ai venit la tinerete, 

Doliul tau ni s-a urcat pe tâmple, 

De lumina ta sa ne dezvete.

O furtuna s-a stârnit în scena, 

Straniu turbion al vestii rele, 

Cineva, care produce noapte, 

Sufla-n reflectoare si în stele.

Clipa despartirii e aproape, 

Pleci, într-o tacere suferinda, 

Parca mor, si eu, putin, cu tine

Si îmi pierd imaginea-n oglinda.

Freamata prin tara vesti cumplite

Si noroiul ne-a cuprins cu brio, 

Sa nu uiti sa-l vizitezi pe Shakespeare, 

“Piesa-i gata si ai tras oblonul”, 

Noapte buna, Motu, si adio.

Cică-a fost pe lume un popor - Adrian Păunescu

 

Cică-a fost pe lume un popor,

Încărcat de calități şi daruri 

Şi pe care Însuşi Dumnezeu 

Îl ferea de rău şi de amaruri. 

Îi dăduse Munții Lui Carpați, 

Chiar din leagăn să se simtă bine, 

Mare Neagră, Dunăre,  Câmpii,

În cuprinsul Daciei Latine. 

Dar acest popor dumnezeiesc, 

Bun prin fiii lui, prin fiecare, 

A deprins cu vremea, un nărav

Ca pe cei mai buni să şi-i omoare. 

N-apărea la plug sau la băcit, 

În ştiință , oaste, şi cultură,

Nici un exemplar deosebit 

Că- l şi terfeleau din gură-n gură. 

Astfel şi- n politică, şi-n sport, 

Şi în artă, şi în medicină, 

Îi bârfeau urgent pe cei mai buni, 

Dându-le o moarte în surdină. 

Cică-a fost pe lume un popor

Dăruit de Dumnezeu cu toate, 

Care şi-a pierdut şi țara lui, 

Omorând pe cei mai buni în rate. 

Cică-a fost pe lume un popor, 

Ce pe sine s-a pierdut pe cale 

Şi pe sine s-a asasinat, 

Omorându-şi vârfurile sale. 

Inutil scria pe orice gard

Prea târziu scria pe toți pereții:

Nu-i mai omorâți pe cei mai buni,

Performerii, medicii,  poeții!

 

23 august 2004

Bocet pentru Tatiana - Adrian Păunescu

 

Se-aliniază ştirile atroce,

Sub care omul bâjbâie înfrânt,

Şi, Doamne, cum peste această voce

Accepți să pună un gropar pământ?

Neverosimil se întâmplă toate

Furtunile au rupt pe străzi copaci,

În toate casele de sănătate

Nu mai există loc, pentru săraci.

De-un timp încoace, farsa ne îngână,

În permanență stare de război,

Purtăm în palme propria țărână

Şi ne mirăm că seamănă cu noi.

Şi, Doamne, se acutizează rana

Şi te-am ruga, ai grijă, dacă vrei,

S-o ții în preajma Ta pe Tatiana,

Punând pământ de flori pe vocea ei.

Pe -aici, e o dezordine cumplită,

Mor tineri mulți şi îi petrec bătrâni,

E, poate, cea din urmă reuşită

A Mioriței scăpătând la stâni.

Şi totuşi ce delir de ştiri atroce,

Furtunile au dărămat păduri

Şi merge în pământ această voce,

De ce de ea nu vrei să te înduri?

Învață însăşi ploaia să murmure

Un cântec trist, dar moartea-i spune " Taci",

Copacii rătăcesc fără pădure,

Pădurea moare fără de copaci.

(07.08.2009)

Duminică pustie - Adrian Păunescu

 

Duminică pustie cu toți amicii morți,

Zadarnic vine prânzul, chemându-ne acasă,

Și vântul care bate, în pace nu ne lasă

Și răsfoiește ramuri și numere la porți.

Din nou destinul nostru e tras acum la sorți,

Renaște vechiul sânge din luptele de clasă,

Aceeași condamnare deodată ne apasă

Și lacrimi învelite lovesc în contraforți.

Duminică pustie, în rodnică risipă,

Nici pic de sărbătoare, în tot acest prăpăd,

Și capetele noastre întoarse îndărăt

S-ar despărți de trupuri, în fiecare clipă.

Duminică pustie, câte-un copil mai țipă

Din casele de oameni, când ei nu se mai văd.

30 septembrie 2004

Te salut, generație în blugi - Adrian Păunescu

 

DACĂ SUFLETUL TĂU ÎNȚELEGE

DE LA ROCK PÂN-LA IMNURI ȘI RUGI,

TE SALUT, TINERET ÎN ADIDAȘI,

TE SALUT, GENERAȚIE-N BLUGI!

Există niște oameni pe care îi iubesc,

Au vârsta conștiinței și-apartenenței mele,

Se învârtesc în jurul a douăzeci de ani,

Se cred crocanți și șmecheri și vor să fie stele.

Sunt, uneori, teribili și, alteori, vulgari,

Părinții spun adesea că nu mai știu să-i crească,

Dar țineți bine minte, voi, cei scârbiți de ei,

Că ei sunt, la nevoie, armata românească.

Există niște tineri marcați de folk și rock

Ce au nevoie-n țară de spirit și de toate

Și , dacă nu vom face cultură pentru ei,

Ei și-o vor lua în taină de prin străinătate.

Și noi am fost excentrici, și noi am fost huliți,

Nici noi n-am mers prin lume să bâguim tangoul,

De ce să trecem astăzi drept niște încuiați

Pe care îi acrește și-i enervează noul?

Există niște tineri care muncesc cumplit,

Mai hăhăiesc aiurea, mai râd dintr-o prostie,

Dar dacă ai nevoie de ei, să crezi în ei,

Aceștia-ți sunt oștenii de astăzi, Românie.

Există niște tineri cu teniși și cu blugi,

Să nu-i privim cu ură și cu disprețul rece,

Că torța-ncepe, iată, să ardă-n mâna lor

Și ei plătesc decontul mileniului ce trece.

Popor cerșetor - Adrian Păunescu

 

Am ajuns ce ni s-a spus,

Un popor cu preț redus,

Biet popor fără imbold,

UN POPOR CU PREȚ DE SOLD.

Am ajuns fără un șfanț,

Biet popor cu glezna-n lanț,

BIET POPOR AL NIMĂNUI,

CERȘETOR ÎN ȚARA LUI.

Voi nu simțiți, voi nu vedeți

Că parcă suntem beți?

Voi n-ați aflat că ,între noi,

E stare de război? 

Și are un ecou păgân

Ideea de român,

Captivi ai unui mare drog,

SĂRIȚI DIN SOMN, VĂ ROG.

Dar vouă nu vă este clar

Că totul e-un coșmar,

Când nici nu ne mai suntem frați,

Ci niște câini turbați?

Acesta nu mai e popor,

CI JAFUL TUTUROR,

Ne-au anesteziat ușor 

ȘI NE CONDUC CUM VOR.

Și-n clase școli ne-au dat, obscen,

Cam câte sunt la tren,

Spre-a fi un neam de panglicari,

De târfe și tâlhari.

VOI N-AUZIȚI ,NU REMARCAȚI ,

CĂ SUNTEM CONDAMNAȚI

ȘI CĂ, MAI MULT DECÂT ATÂT,

NE UMILIM URÂT?