Crezând că mângâi părul tău,
eu mângâi jilavele ierbi.
Crezând că ochii tăi sărut,
sărut izvoarele-n amezi.
Crezând că ard la sânul tău,
A spicelor mă bat dogori.
Crezând că numele-ți șoptesc,
Se-acopăr teii dulci de flori.
Și pretutindeni ești doar tu,
Frumoasa mea, doar tu, doar tu –
Lumina stinsă în lumină!
Ea era numai iubire,
Iubire și dor era ea,
Și sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!
Halucinați, ochii ei
Iubire și dor implorau,
Halucinați ochii mei
Iubire-n iubire erau.
Și-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mă pierdeam,
Și uitându-mă însumi pe mine,
Însăși pe ea o uitam.
Dar într-o zi o părere,
O părere-albastră trecu,
Și de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.
Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depărtării,
Se arunca-ntr-o prăpaste –
În prăpastea din marginea mării.
Aripile-i nu s-au deschis
Și-un țipăt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – așa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pamânt.
Și de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserării,
Trupul ei dus pe prăpaste –
Pe prăpastea din marginea mării.
Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripă,
O aripă și alta albesc...
Și trupul ei drag se-nfiripă.
Suntem una și numai iubire.
parodie după poezia "Glosă" a lui Mihai Eminescu
Vremea trece, vremea vine.
Toate-s vechi și nouă toate.
Ce e rău și ce e bine,
Tu te-ntreabă și socoate.
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val, ca valul trece.
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Pentru cel de la putere,
Vremea trece. Să-și adune!
Pentru celalt, în durere,
Vor veni și vremuri bune.
Roata lumii se-nvârtește
Pentru el și pentru tine,
Rând pe rând vă pricopsește:
Vremea trece, vremea vine.
Sărăcia-ți dă târcoale
Și de tine se lipește.
Pardesiul rupt la poale
Azi drept blană îți servește.
Pentru nimeni nu-i o taină:
Din surtucul rupt în coate,
Faci copilului o haină.
Toate-s vechi și nouă toate.
Să-ți trăiești intens viața,
Sau să-ți drămuiești plăcerea?
Să-ți faci seară dimineața,
Sau să-ți cumpnești averea?
Singur, viața e pustie:
De te-nsori, e vai de tine.
numai dracul poat-să știe
Ce e rău și ce e bine.
Dacă soarta, din greșeală,
Te va pune-n loc de frunte,
Schimbă-ți starea socială,
Fă-te luntre, fă-te punte;
Nu căta că ți se cere
Dacă-i drept, ci, de se poate.
Numai cum să faci avere
Te întreabă și socoate.
Criză mare ne doboară,
Împrejuru-ți se șoptește;
Va să fie bine-n țară,
Alți spun înțelepțește.
Nici tot răul ce se spune,
Nici ce-i bun nu lua-n seamă
Zile rele, zile bune...
Nu spera și nu ai teamă.
Toate sunt de la natură.
Iarna, val de frig sosește;
Vara, valul de căldură
Ca să pleci, te ispitețte.
Cum la munte sau la mare
Ori e cald, ori e prea rece,
Stai acasă, ai răbdare:
Ce e val, ca valul trece.
Când vreo pasăre de noapte
Pe-nserat îți iese-n cale,
La ureche-ți spune șoapte
(Nu-ți vorbește de parale),
Nu te duce, fii cu teamă;
Toate sunt cu socoteală
De te-ndeamnă, de te cheamă.
Azi când luxul te orbește
Și tu n-ai nici cinci parale,
Cel șiret se-mbogățește
Și femei se plimbă goale,
Când un X, un ...ov sau ...escu
Voiajază sau petrece,
Poți s-asculți de Eminescu
Să rămâi la toate rece?
Din volumul La pașa vine un... oltean. Versuri umoristice”, Editura ”Romed” Craiova, 1991
parodie după poezia "Zbor" a lui Ion Horea
De-un timp, cu Salvador Dali
Strunesc girafe - torțe vii -,
Ori stau lungit între făclii¹
Și molfăi struguri cu scrumbii
Urzind terifice magii,
Ori lipăi ornice-piftii²
De-un timp, cu Salvador Dali.
De-un timp, cu Salvador Dali
Strig: Vade retro, carnaxi!
Când îmi năzar academii
Cu sertărașe și cuții -
Și, cast, visez în miez de zi
La mustăcioasa Mona Li
De-un timp, cu Salvador Dali.
De la un timp, cu Marc Chagall
Zbor în albastru și coral
În spațiul dragostei, floral,
Ori țin de frâie lungi un cal,
Ori pe-un oraș piramidal
Cobor cu fiul lui Dedal
De la un timp, cu Marc Chagall.
De la un timp, cu Marc Chagall
Un flașnetar cu papagal
Îmi duce sângele-n pocal
În ceasul stins, universal,
La prânzul sfânt, duminical,
Și zbor, logodnic ideal,
De la un timp, cu Marc Chagall.
parodie după poezia "La Poezie" de Eugen Frunză
De ce nu-mi vii, din ce pricină
Eu fața nu ți-o văd nicicând?
Nu înțeleg. Ce-ți dă prin gând?
Că doar mă știi: n-am nici o vină.
Ursit am fost, modest și blând,
din simfonia ta divină
Un ghiers să fur, la ocarină,
Micro-concert - deconcertând.
O, cum te eschivezi, cu fente,
Cum mă rănești în sentimente!
...Și-am termen, la ”Minerva” strict...
Și iarăși spun oftând: vai mie,
Inabordabilă stihie,
Tu, păgubos al meu delict.
Ce m-aș face cu atâta dor,
de n-ai fi tu lângă mine?
De n-am bea din cupele pline
vinul iubirii, scăpărător.
Ce m-aș face cu-atâta cânt?
pe harfă cine-ar culege
din atâtea stoluri pribege
pasărea albă dusă de vânt?...
Aud departe un colind târziu,
Un clinchet mic de clopot ce îngână
Inima mea şi pulsul încă viu
Ritmând ca o litanie păgână.
Şi mai aud păduri trecând spre nori
Mestecenii sinucigaşi şi tineri
Fragili, încrezători, nerăbdători
Îngenunchiaţi în ger ca nişte gineri.
Se face noapte, cresc sub geamul meu
Trei brazi ca nişte săbii argintate
În noaptea asta umblă Dumnezeu
Să ocrotească ultimele sate.
Aud un cântec depărtat. Ceva
Sublim venind din stările astrale
Şi satele nu vor a-ngenunchea
Şi cântă-n patru puncte cardinale.
Ghiocel mititel,
Alb şi frumuşel,
Ce scoţi capul din zăpadă,
Primăvara să te vadă.
Soarele să te-ncălzească,
Zăpada să te topească?
Tu aşa micuţ cum eşti
Pe copii-i-nveseleşti!
Iată, minerul crește-n bolta zilei
și întunericul îi lunecă
de pe umeri, de pe coapse
înapoi spre-adâncul minei.
Mai arde încă
abandonat lângă genunchi
Lămpașul - palidă culoare-a zilei.
Minerul calcă obosit pământul,
surâde spre prieteni...
Și-aș vrea să știu
până unde în adâncimi
se aud pașii lui,
prin tuburile de orgă al galeriilor?
Privindu-te cum coși
Chiar și eu mă simt liniștit.
Parcă mă coși cu ață albă,
De un nor, pe care se poate pluti în vale,
Când mai sus, când mai jos
Și să te uiți de-acolo de sus, sau mai de jos,
În sânul naturii.
Uite cum se întoarce poezia la sursă.
Toată noaptea m-a durut capul
Și de aceea îți pocnea ție mobila.
De la capul meu mobilat cu ideile tale.
O stare gripală circulă prin muzica asta,
Prin song-urile astea.
Cum ajungem unul în fața altuia
Fug microbii ca spiridușii când cântă cocoșul
(În casa asta cânt eu)
Și tu zâmbești și mă pierd în albul
Zâmbetului tău, ca un cocor rătăcit de bunăvoie
Pe când cârdul se duce învârtindu-se spre țările calde
Și el o lasă mai moale
Toamna asta cu plecatul în țările calde.
Acum să vedem ce-o fi la
Iarnă, ce-o păți. Ai căldură suficientă?
Cam câtă cantitate de alb e într-un zâmbet?
Putem vărui lumea
Cu visul, râsul nostru
Și cocorii să plece tot mai repede, crezând c-a nins noian, troian
Toți afară de unul,
Care știe el de ce mai rămâne.
Luaţi-mi tot şi-apoi luaţi-mi tot,
Cerneală, pâine, lacrimă şi sânge,
Loviţi-mă, dar nu mă veţi înfrânge.
Rezist. Exist. Nu mă reneg. Mai pot.
Sunteți un hematom fanariot,
Marcat de nişte răzbunări nǎtânge,
De sila voastră, naţiunea plânge
Şi oamenii, neoameni vă socot.
La câte-a fost în viaţă să îndur,
Cu orice rând, cu fiecare carte,
Atacurile voastre sunt deşarte,
Puteți să-mi luaţi şi aerul din jur.
Nu vă blestem şi nici nu vă înjur,
Rămâneți liniştiţi, pe mai departe,
Oricum, o remuşcare, peste moarte,
Vă va urca în creiere, impur.
Luaţi-mi tot, că tot mai am ceva,
Ce nu de voi, acum şi-n veac, depinde.
Pot pierde şi ziare, şi merinde,
Spurcaţi-mă, oricum s-o întâmpla.
Eu nici cu voi nu joc la cacealma,
Luaţi-mi tot, nimic nu voi pretinde.
La iarnă, tot voi asculta colinde
Şi țara-i, chiar furată, tot a mea.
La urma urmei, cine sunteți voi,
Decât o tristă gaşcă mercenară,
Teleghidată în această ţară,
Ca noi cu noi să declanşăm război?
Luaţi-mi tot, că tot nu mă îndoi,
Sub biata noastră ordine vulgară,
De-ar fi ca toate cărțile să-mi moară
Şi să mă-ntorc la brazdă înapoi.
Democrația voastră-i un complot,
Aţi folosit-o să vă fie bine,
Sunteți, în lipsa voastră de ruşine,
Un toxic Statu-Palmă-Barbă-Cot.
N-aveți, pentru vocații, antidot,
Iubirii, n-aveți mâini să i se-nchine,
Aşa că dați pe săturate-n mine!
Luaţi-mi tot, că îmi rămâne tot.
Luaţi-mi tot, voi fi poem oral,
Peste impudicele voastre danţuri,
Iar, dacă-mi azvârliți tot neamu-n lanțuri,
Mă duc să tac în codrii din Ardeal.
Luaţi-mi tot, că tot mai am un rest,
Ce nu vă-ncape în numărătoare,
Şi ce-mi rămâne este mult mai mare
Decât ce-mi luați, să nu mă manifest.
Ce scriu aici nu-i pâră sau protest,
E-un testament şi o iluminare,
Luaţi-mi tot! Rezist şi nu mă doare,
Cât am în mine sfânta răzbunare
C-am să vă iert atât cât vă detest.
8 mai 1997
Noapte sumbră, artificială,
Izolează om de om în sală;
Dâră albă ca de reflector
Aburește aerul sonor.
Albe și clorofice stafii,
Profilate pe fundalul pal,
Străveziu mimează oameni vii
Într-un clar de lună ireal.
Joacă-o balerină ca-ntr-un vis, -
Trup și floare albă de cais
Din ce lume? Cine poate spune?
Că aievea nu-i așa minune.
Stă strungarul tânăr lângă mine,
Neclintit. Privirile-i senine -
Două coarde tremurând, de foc -
Fulgerând vibrează după joc.
Și în noaptea stranie, lunară,
Simt un zâmbet cum îl înfioară,
Că- îndrăgostit de-o balerină
Din nimic și din lumină...
fragment
"...Şi tu acuma vrei
Ca leacurile tale să-mi izgonească mie
Din inimă durerea exilului amar?
Mai bine voi să nu-mi fiţi aşa de dragi prieteni,
Ca eu de lipsa voastră să sufăr mai puțin!
Măcar, gonit din ţara în care mă născusem,
Să fi avut eu parte de-un loc mai omenos!
Dar nu! În fundul lumii eu zac, pe malul mării,
În veşnică zăpadă de-a pururi îmbrăcat.
Nici pomi nu cresc pe-aice, nici vița cea de vie;
Stejari la munte, sălcii pe maluri nu-nverzesc.
De laudă nici marea nu este: fără soare,
In veci de-un vînt sălbatic noianu-i vînzolit.
Oriunde-ntorci privirea, paragină-i pămîntul,
Cîmpie fără margini şi fără de stăpîn!
Din dreapta şi din stînga pîndeşte-un dùşman groaznic :
De-a lui vecinătate tot locu-i spăimîntat.
Bistonicele suliţi împroaşcă dintr-o parte,
Din cealaltă sarmații aruncă-a' lor săgeți.
Şi-acuma hai şi spune-mi ce oameni din vechime
Au suferit surghiunul cu suflet de bărbat!"
traducerea Teodor Naum
Vor fi odată multe, gata,
Dar nu mă tem că vom uita
Mistria roasă și lopata,
Și scripeții de macara.
Vor fi atâtea - fapte - mâine
Din visul meu de azi, bogat
De zbor, și trandafiri, și pâine,
Câte din veac m-au luminat.
Și mai frumos ca la-nceput,
Vor fi atâtea visuri încă,
Și-atâta lume de crescut -
Cascadă scăpărând din stâncă.
Vor fi un șantier de stele
Un cerc în cer de căi perechi,
Noi, axele mișcării mele,
Pe schela unui soare vechi.
Nu-ți fac o urare oarecare,
Îți doresc doar ceva, ce cei mai mulți nu au.
Îți doresc timp, timp să te bucuri, să râzi,
Dacă-l folosești bine, vei fi câștigat.
Îți doresc timp, pentru faptă și gând,
nu doar pentru tine, ci pentru a și dărui.
Îți doresc timp, dar nu pentru grabă și fugă,
Ci timp, ca să poți fi fericit.
Îți doresc timp, nu doar așa, să-l petreci,
Îți doresc timp, să-ți mai rămână și ție,
Timp să te poți mira și timp să te poți încrede
în loc să privești doar cum trece timpul pe ceas.
Îți doresc timp, să te-nalți către stele,
și timp ca să crești, timp de coacere-adică.
Îți doresc timp, să speri din nou, să iubești.
Chiar n-are rost să irosești acest timp.
Îți doresc timp, să te poți regăsi,
să vezi fericire în fiecare zi, în fiecare oră.
Îți doresc timp, să poți ierta ce-i greșit,
Îți doresc: TIMP să ai să trăiești!
