Și te-asteptăm și-acuma
cu aceeași vană tingă
ce-o simt de cum te-apropii
de-atit amar de ani:
și cum în vara asta și frunza de castani,
și cea de tei păliră fără de vreme, - lângă
fereastra zăbrelită, din care-mi văd gradina,
De mult cădeau grămadă,
în fiecare zori,
de secetă răpuse, petalele de flori,
și frunzele din care căldura și lumina
sugeau fără de preget
din zori până-n amurg.
O, cum sugeau de lacom
scăzutul pic de rouă
al nopților uscate, din care, toamna nouă,
sorbeai furiș toți norii
ce-acum zadarnic curg
ți le-așteptam de-atuncea,
căci le vestea zăduful,
și ploaia,
și vârtejul nebun în care puful
de trestie și fulgii pribegilor cocori
se înfrățesc cu pleava petalelor de flori,
cu firele de spice de grâu, cu bucatele
din aripe de fluturi și trupuri de furnici.
Cu tot ce poți în drumu-ți
să smulgi, să frângi, să strici,
cu tot ce poți să spulberi
cu aripile-ți grele;
și-ți așteptăm intâiul covor de promoroacă,
și tot ce-aduci cu tine zi după zi, clei nu-i
așa de-a rostul scrisă în cartea nimănui
pustia rânduială a tot ce faci ca-n gândul
ce-a stat de veghe-n preajmă-ți
un șir de ani de-a rândul,
și te-a pândit cu groază nebuna că-i răpui
un bolnav drag,
cum poate nu-i nimeni, nimănui.
Și-acum, când din duratul suspin a tot ce-a fost
n-a mai rămas în suflet
decât o vană tingă,
Căci ani sunt de când ochii-mi privesc
fără să plângă,
cum îți desfășuri, toamna,
pustiitorul rost,
te asteptăm și astăzi, ca ieri,
Cu-aceeași vagă
tristețe-n care nu știu dacă mai am
vreun țel, -
căci nu mă-ntreb
de-o viață trăită în alt fel
mi-ar fi părut mai tristă
ori mi-ar fi fost mai dragă
dar iată că din glastră o albă tufanică
se-ntinde peste masă până pe fruntea mea.
Se-ntinde și m-atinge
de parc-ar vrea să-mi zică
de ce te las să intri în casă peste ea
și iată că din cripta celui răpus de tine
mă cheamă iarăși, toamna,
de parcă-ar fi acum
el singurul cu care puteau să-mi fie-altcum
toți anii ce trecură de-atuncea peste mine.
