Powered By Blogger

23 sept. 2021

O femeie trecută vorbește cu toamna - Elena Farago















Și te-asteptăm și-acuma

cu aceeași vană tingă

ce-o simt de cum te-apropii

de-atit amar de ani:

și cum în vara asta și frunza de castani,

și cea de tei păliră fără de vreme, - lângă

fereastra zăbrelită, din care-mi văd gradina,


De mult cădeau grămadă,

în fiecare zori,

de secetă răpuse, petalele de flori,

și frunzele din care căldura și lumina

sugeau fără de preget

din zori până-n amurg.

O, cum sugeau de lacom

scăzutul pic de rouă

al nopților uscate, din care, toamna nouă,

sorbeai furiș toți norii

ce-acum zadarnic curg

ți le-așteptam de-atuncea,

căci le vestea zăduful,

și ploaia,

și vârtejul nebun în care puful

de trestie și fulgii pribegilor cocori

se înfrățesc cu pleava petalelor de flori,

cu firele de spice de grâu, cu bucatele

din aripe de fluturi și trupuri de furnici.

Cu tot ce poți în drumu-ți

să smulgi, să frângi, să strici,

cu tot ce poți să spulberi

cu aripile-ți grele;

și-ți așteptăm intâiul covor de promoroacă,

și tot ce-aduci cu tine zi după zi, clei nu-i

așa de-a rostul scrisă în cartea nimănui

pustia rânduială a tot ce faci ca-n gândul

ce-a stat de veghe-n preajmă-ți

un șir de ani de-a rândul,

și te-a pândit cu groază nebuna că-i răpui

un bolnav drag,

cum poate nu-i nimeni, nimănui.


Și-acum, când din duratul suspin a tot ce-a fost

n-a mai rămas în suflet

decât o vană tingă,


Căci ani sunt de când ochii-mi privesc

fără să plângă,

cum îți desfășuri, toamna,

pustiitorul rost,

te asteptăm și astăzi, ca ieri,

Cu-aceeași vagă

tristețe-n care nu știu dacă mai am

vreun țel, -

căci nu mă-ntreb

de-o viață trăită în alt fel

mi-ar fi părut mai tristă

ori mi-ar fi fost mai dragă

dar iată că din glastră o albă tufanică

se-ntinde peste masă până pe fruntea mea.

Se-ntinde și m-atinge

de parc-ar vrea să-mi zică

de ce te las să intri în casă peste ea

și iată că din cripta celui răpus de tine

mă cheamă iarăși, toamna,

de parcă-ar fi acum

el singurul cu care puteau să-mi fie-altcum

toți anii ce trecură de-atuncea peste mine.

20 sept. 2021

În noaptea cu alăute - Petre Pascu















Când steaua ochește spre miezul de vreme,

din alăute sunete sorb în vine.

La masă nimeni pe nume nu mă cheme,

fă-te, tristețe, ghem lângă mine.


Ca streșini sub ploaie de seară tăcută,

pleoapele’nchid lumea’n legende trăite.

Topește-mi și graiul pe-arcuș de-alăută

țigane din zodii îmbătrânite.


Ospățul de fie fără pereche,

plăcerea - bolnavă ca’n toamnă stejarii.

Bunicele jocuri le vreau azi în arii

din vremea moldavă de cronică veche.


Și-apoi către zorii muiați în culoare

de foc ridicat din șarpe de ape,

ne-om duce, tigane, pe-un Mureș de soare

spre ruinile’ntinse’n pădurea de pleoape.

Cântecul ochilor triști - Ștefan Baciu













În apa ochilor clari, zăpezi lunecau spre pomeți

în apa ochilor clari, lumini se topeau în tristeți.


Privirile noastre încet, cădeau obosite în jos

și’n plasa de aur și vânt a genelor tale prelungi


săreau în orbite întâi, cu sănii de aur și os

fugeau grăbite apoi, să le vezi și să nu le ajungi.


Aceste pleoape gălbui cu smalț de vis și cristal

trăiesc oșteni adormiți în orșicare privire

lovesc lumina de cer, și valul tristeții de mal

trăiesc apoi dormitând în somn și în amintire.


În apa ochilor clari, stele cădeau către sud

în apa ochilor clari, lacrima eu o aud.

Amurg - Gh. Moțiu














În umbre astrale,

văd umede gropi.

Din zările pale

mă picură stropi.


O steauă, - bolnavă -

clipește și plânge.

Înaltă e slava,

dar, duhul, se frânge.


Se clatină creasta

de gând aplecat.

De seara asta

ma simt apăsat…

19 sept. 2021

Lucian Blaga despre Dumnezeu

Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa: Îl întrupezi în floare și-l ridici în palme, Îl prefaci în gând și-l tăinuiești în suflet, Îl asemeni cu un izvor și-l lași să-ți curgă lin peste picioare, Îl prefaci în soare și-l aduni în ochi, Îl întrupezi om și-l rogi să stea lângă tine.

18 sept. 2021

Zile de toamnă - George Coșbuc
















Ieri vedeam pe luncă flori...

mândri fluturi zburători,

și vedeam zburând albine,

ieri era și cald și bine.


Azi e frig și nori și vânt,

frunzele cad la pământ,

florile stau supărate,

veștejesc de brumă toate.


Ieri era frumos pe-afară

ca-ntr-o caldă zi de vară.

Azi e toamnă pe pământ

vreme rea și bate vânt.

Surâsule - Tudor Arghezi












Deodată, o clipită, tresari din nevăzut,

ceva din licărirea unui surâs pierdut.

Al cui ai fost în lume, desprins și fără glas?

Din cei pieriți, atâta, surâsul, ne-a rămas.


De unde vii să tulburi și te trimite cine

s-ajungi, trezit din moarte, tot proaspăt și la mine?

Ești semn că din lumina ei stinsă-n curcubeie,

a dragostei, rămâne pribeagă o scânteie.


Surâdeți diafane, din dorurile mele,

Defuncte și mutate în cerul vostru, stele.

Scrisoare - P. Bogdan












Prietene dragă, e primăvară.

Cerul profund e și la oraș

ca pe la țară - și prima oara

măsor pe stradă câțiva pași.


Casele nalte smulse din ceață

înfățișează velințe noi;

orice fereastră e mugur de viață:

scoarțe’nflorite ca pe la noi.


Ca pe la noi pajiști de lumină,

unde, la margine de zăvoi,

miei mușinând cu bot de neghină

sug, din plânsoarea ierbii, la oi.


Glasul tălăngii gândul mi-l scurmă;

ochii mi-aleargă peste pășuni;

nara-mi răsuflă iszul de turmă,

cușma, cu dor, și jar de cărbuni…


Peietene dragă, ce ți-aș mai spune?

Pe-aici pe unde nu-i Dumnezeu

singura harfă sunt numai eu -

și-aceste toate-mi tremură’n strune.

Litanie - P. Bogdan











Te regăsesc acum - în van

cărare prinsă’n șir de plopi

cu liniște’mbibată’n stropi

de rouă și’n mister silvan.


Ci nu mă farmeci ca atunci

când romanița ascundea

poveste de iubire’n ea

și zorii se clădeau pe lunci.


E-aceeași voltă de frunziș,

dar sunt prea obosit acum

ca să mai calc pe-același drum

de vii lumini și de narciși…


De-ar fi s’adorm în preajma ta,

cărare cu privighetori,

ce’n nopți cu plopi tremurători

m-ar străjui și mi-ar cânta!

Mircea Eliade despre sensul vieții

Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui nu are nici un sens.

16 sept. 2021

Monolog - Lucian Blaga















Salută tu - anul! Răstoarn-apoi brazda

şi-ntinde-o visând până-n soare răsare.

În palma ta rodul cădea-va deplinul,

cum cade la capăt de vrajă - aminul.


Izvoarele toate şi focul, trabanţii,

îi poartă deasupra, în mână, Înaltul.

Adaugă tu pasului numai încrederea,

evlavia, grija şi saltul.


Salută tu - anul! Lărgeşte-ţi fiinţa şi peste

cea margine crudă care te curmă.

Vezi, pulberea pragului ţine de tine

la fel ca şi sfera şi luna, din urmă.


Sporeşte-ţi cântarea precum se cuvine,

dă ceasului înţelepciunea ce-o ai.

Norocul de aur, visatul, sub streşini

ţi-l dăruie şarpele casei şi zeii din plai.

Floarea-soarelui - Grigore Vieru














Într-o tânără grădină

dintr-un sat frumos, bogat,

am văzut o răsărită

cărei ochii i-au legat.


Înțeleg că nu degeaba,

ci de păsări care zbor.

Totuși e neomenește

să legi ochii unei flori.


Nu mai știe-n care parte

e acuma Soarele.

Amărâta se gândește:

„Poate că nici nu mai e!“


Doamne, cum sluțit-am floarea,

o am cunoscut abia.

Ieri, crăiasă fără seamăn,

azi te poate speria.


Un copil de ea aseară

chiar s-a speriat puțin.

Latră-n fața ei cățelul

ca la dușman și străin.


E și pâine, și la pâine,

și căsuța, și cărbuni.

Dar ceva în viața asta

nu-i la cale, oameni buni.


Nu-i la cale, cum să fie,

dacă, omule, în loc

să-i spui florii: „Bună ziua“,

îi pui cârpele pe ochi.


Elei, soro, cum îmi vine

cârpa de pe ochi să-ți scot,

să fugim și să ne-ascundem

și de bine, și de tot.


Să luăm cu noi și cucul

care-a mai rămas pe lunci.

Să vedem ce-a zice omul,

să vedem ce-a zice-atunci?!

Peisagiu Morile - Horia Stamatu















Pe gâturi de flamingo suie aer

la aripe ce ceață trag liliecii

vântul pe osia piezișă cade

praful macină vremile fără

dinți surpă munți de tăcere

și atâtea explozii pe-o parte

făină rugină pe alta e tot

ce prăjește aceeași friptură la

câte gâtlejuri lungi de flamingo

mărgele de rouă ar vrea să plângă

aripele grele de ploaie se strâng

ciopoare de ciori pe uluca dintre

făină și calda rugină se scurge

cu șira spinării frântă zigzagul

aripelor arse. Trăznetul.

Soroc - Horia Stamatu













Trei cioroi la o viroagă

în potopul de ninsoare

ori așteaptă ori se roagă

să răsară Negru-Soare


Și când frigul îi înjunghe

- crivăț vânăt tae’n os -

ei în loc să îngenunche

sboară zmei de abanos


Răsucindu-se’n vârtejul

Nebuloaselor de fulgi.

Iată, soarele cel negru!

Raze cârâieli prelungi.


Duhul care peste ape

a sburat pe ceruri sfânt

au venit să îl îngroape

cioclii Duhului cel Strâmb.

Peisagiu - Autobiografie - Horia Stamatu















Copilul trist când nu avea

ce trebuia să-l facă Rege

peste copii la fel de triști

o sută două și mii de bile

de toate culorile strălucitoare

bile jucate cu ars combinatoria

câștigătoare bile riscate cu duzina

culese cu suta bile traficate

pe cărți poștale cu poze pe timbre

din colonii ce-au fost odată

bile de sticlă de oțel de ceramică

smălțuită bile pe care lunecă

zilele lungi de școală bile visate

în nopțile cu somn dintr-o bucată

bile lunecând strecurate

din mână în mână pe sub bancă

la bursa invizibilă a unui alt

univers mai real mai transparent

mai maleabil ca toate amenințările

institutoarei aproape de pensie

acrită de o viață trăită alături

de un univers în care niciodată

n-a izbutit să intre.

Făt-stingher - Horia Stamatu

















Pe strada rasă

de nouri soare

nici un acasă

nici o floare

pe strada stoarsă

de mort şi viu

la nici o casă

nu e târziu

pe strada ştearsă

de blesteme

la nici o casă

nu e devreme

din Miază-Noapte

în Miază-Zi

o viaţă moarte

îl sorbi

din Miază-Zi

la Miază-Noapte

se împleti

cu văi şi ape

pe strada rasă

de trecători

din casă în casă

caută flori

pe strada răcită

de morţi din morţi

o casă rătăcită

strigă din porţi:

grinzile mă dor

şi temelia udă

fereastra fără flori

streaşina hâdă

zidul se crapă

coperişul cade

gheaţă şi apă

asud zi şi noapte

strada cu somn

ce duce sub lume

la noul Edom

se spală de nume

pe strada uscată

de toată suflarea

nu se arată

nici ziua nici seara

pe strada uitată

de toate pietrele

veste neaflată

caută vetrele

pe trecerea-ngropată

de toate stările

veste nechemată

caută uitările.