Miezonoptica - Ioan Alexandru

Neliniștit e sufletul în mine

din când în când dă semne că-i flămând

că nu-i dau pâinea ce i se cuvine

și-l înțărc de lacrimi prea curând.

Că-s grăbit când îi cere 

sfat de taină Logosului sfânt

m-ascund de el în altă încăpere

numai trup ca morții în pământ.

Iar că lovește-acum în miez de noapte

zguduindu-te din temelii

că a ieșit cu sabia la fapte

măcar de frică-n grabă să învii.

Cosmosul îi ține parte

oriunde intri da-vei de năluci

grăbește-te că zorii nu-s departe

de mormântul gol să te apuci.

Mironosițele-s încă pe cale

aține-te de lacrimile lor

vedea-vor giulgiurile goale

prefăcute foc mistuitor.

Din volumul „Imnele Putnei”

Omul - Ioan Alexandru

Cu omul din spatele meu

ducem împreună o ușă - lemnul din care-i

închipuită brutal e ud și greu de zgâriat.

Ca și cum toate batăliile absurde ale lumii

cu cai, săgeți și coifuri ar fi avut nemijlocit

loc pe întinsurile ei.

Câmpia mucedă ne hărțuie din urmă.

Suntem în zori și coborâm o pantă.

Azi-noapte a plouat și luneca

pământul sub călcâie.

Cămășile albe umflate de vânt -

parcă ducem un mort printre valuri

de grâu nemișcat. Omul ar trebui

să fie în față. E mai înalt și

panta coborând-o toată greutatea

a năvălit pe mine și mi se umflă

venele la gât și-aș vrea grozav

să trag o înjurătură. Cine ești, omule?

Când alunec eu, omul din spate

râde cu gura lui de roată darâmată.

Când lunecă el, eu aproape mă prăbușesc

de n-ar fi ușa, gunoi de lemn, 

un fel de echilibru.

Mergem încet spre cine știe unde.

Când trecem

pe la-ncrucișări de uliți, 

ne scoatem pălăriile tăcuți

și ascultăm - plesnește soarta lumii.

Apoi nu-l mai întreb; știu eu pe unde

să apuc și printre pomi înguști

înclinăm ușa ca să putem pătrunde

mai departe. Cad picuri mari de

ploaie de pe frunze cum le clintim

crengile-n mers

și reci îi simt sub gulerul cămășii, 

pe umeri și sprâncene, și mi-e foame.

Am fost luat direct din somn

la treaba asta neînțeleasă

și tu, mamă, nicicând n-ai să mai știi

încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urmă.

Geneza - Emil Loteanu

Și toate s-au iscat la început

din singurul fierbinte pumn de lut.

Tot din aceeași magmă arzătoare

mă trag și eu, și Ursa Mare.

Iar coapsele iubitei mele

au fost pe vremuri magma pentru soare

amestecând sfințenie și păcat

în lut incandescent și preacurat.

Solara magmă astfel se unește

cu mările, cu lupii și cu peștii,

cu galaxiile în spațiul x pierdute,

cu lumile ce pier neîncepute.

Osia marii rubedenii

prin mine trece, străbătând milenii

când umbra peste chipul meu se lasă,

poverile tristeții mă apasă,

E poate că adulmec ca o fiară

o galaxie care stă sa moară.

Ca munții par din înălțimea gândului

imense cicatrici ale pământului,

Că zburdă pui plăpânzi de lup prin lume

sug lapte cald și-nvață să sugrume.

Iubito, noi am fost bucăți de soare,

desăvârșiți de timp și de mișcare;

Schimbat-am chip de fiare și jivine

și prin milenii am visat la tine.

Imensul drum parcurs, imensa cale

azi l-a închis arsura gurii tale.

Răsare soarele și soarele apune.

Materie. Speranță. Timp. Minune.

Femeile pe care le-am iubit

răsar tăcute din nemărginit,

Călcând sfios și aducând cu ele

păr despletit și tremur de mărgele.

Cu pas desculț și moale au venit

femeile pe care le-am iubit.

Le-am pus în față pe un blid de lut

sarea căinței și regretul mut

și brațele împreunând mănunchi.

Cocoare albe, plăzmuiri de nea,

Tăcură mut peste căința mea

și se topiră în nemărginit

femeile pe care le-am iubit.

Privește gol, cu irișii pustii,

Mărinimia remușcărilor târzii.

Nu, nu se vor întoarce din atunci

femei frumoase, legănări de lunci,

și nu le umili și rușina cu sarbădă căința ta,

Cu danie bogată și cu dări,

cu banul sterp al sterpei remușcări.

Ele rămân zăpezile eterne -

lumina crudă peste ele cerne,

Ele rămân de nimenea atinse,

contururi vagi de piscuri albe, ninse

legat în amintiri ca într-un lanț,

iscai din pulberi roșul de Bizanț,

Acel eretic roșu de icoană,

curat ca o atingere de geană.

Cu răsuflarea omului iubit,

înfioratul roșu-purpuriu,

Ca strigătul de om într-un pustiu.

Femeile pe care le-am iubit

răsar tăcute din nemărginit.

Le scriu desculțe, în cămăși de în

pe cerul meu, cu roșu bizantin.

În tinerețea lor fără sfârșit

Femeile pe care le-am iubit.

Bătrânii - Ioanid Romanescu

După-amiază - au adormit bătrânii

în parcuri pe bănci,

vântul le mai fumează țigările

vântul le mai citește ziarele

ce să facă ei după-amiaza

în casele fiilor? au plecat

să nu-și târască papucii prin holuri

să nu incomodeze

până la apusul soarelui

sunt locuri în parcuri - băncile

nu seamănă cu paturile pliante din bucătării

însă bătrânii dorm

nu zgomotul, ci liniștea-i trezește

spre seară

cu gesturi elegante își scutură pălăriile

- oricare anotimp ar fi

peste pălăriile lor cu boruri mari cad frunze -

și pornesc mulțumiți că din viața lor inutilă

au mai dăruit lumii câteva ore de liniște

pentru cine știe ce vor anunța mâine ziarele.

Sorcova cu o foaie de palmier - Ștefan Baciu

O, iaurgii din Slobozia

eu vă evoc din Mexico

chivuțe gureșe din Romania

v'aud în piață’n Texcoco

o,covrigari din Zimnicea

bărbieri-patroni din Cernavodă

îmi apăreți în orice stea

c'un brici și vechiul Cuza-Vodă

geamgii din Munții Apuseni

și tocilari din Piața Mare

dintre tongani si hawaieni

vă’nchin o 'naltă salutare:

"La anu' și la mulți ani"!

Cântare - Tudor Arghezi

M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă

în umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.

Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi,

și suntem, pretutindeni, alături, amândoi.

Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,

necontenita mută a mea însoțitoare.

Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai,

iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai.

Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână

de vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână.

Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,

voind să bei cu mine scânteia lui deodată.

Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,

Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul.

În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,

în vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute.

Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,

de faţa-n tot ce naşte, de faţa-n tot ce piere,

apropriată mie şi totuşi depărtată,

logodnică de-a pururi, soţie niciodată.

Vorbesc și eu în dodii - Vasile Voiculescu

O, Doamne, sfânt, vorbesc și eu în dodii...

când te cobori să priveghezi prin zodii

la rânduiala turmelor de stele,

ia seama și spre laudele mele,

primește-mi fumul jertfei de mirodii...

Pitic, pe cea mai scundă din planete,

n-am spart vreun veac cu tunuri și bătăi...

poate mă știi... sunt faur de sonete,

și-mi ațipesc, pe ritmuri îndelete,

urechea inimii la pașii Tăi...

Oraș - Felix Aderca

Case mari, înșiruite

de-a lungul trotuarelor de-asfalt.

La un colț cu turn înalt

în frunte cu ceasornice greșite. 

Amiaz de toamnă. 

O beteală

de-aramă s-a învălmășit în arbori reci

cu ochii goi tu treci

dus de-o tristețe ideală. 

Pustiu. 

De pălărie

s-au prins păiajeni mici și funigei.

Pe limbă gustul lânced de femei

ruinează toată fina reverie. 

Talpa sună sub castani

ca un clopot de aramă.

S-au depus pe suflet grijă, teamă

și pe creștetul tău mii de ani. 

Te-ai oprit. 

Privești la geamul

cu perdelele lăsate.

Toate comediile-s uitate

și s-au stins în tragedie neamul. 

Pași din pietricele scapă:

peste gratii ruginii

vezi prin gene fumurii

un copil desculț cum duce apă. 

Vrei să strigi: 

O mână sfarmă

golurile din gâtlej.

Ca un depărtat manej

vie goarna din cazarmă. 

Iar 

timpul - orb, stingând tăria

el stă, asemeni unui 

Dumnezeu

și-n sânge greu

'napoia lui apune veșnicia.

Ca totdeauna - Al. O. Teodoreanu

Razele lunii,

molcom căzând,

apele mării adânci nu turbură.

Sufletul meu

a şoptit:

Te iubesc.

Dar şoaptele sufletului,

molcom căzând,

apele adâncii tăceri nu turbură.

Atunci

prin întomnare,

ai plecat,

lăsându-mi sufletul gol,

ca toamna,

atotveștejitoare.

Când te-ai desprins de mine,

am rămas

ca un copac,

din care cea din urmă frunză

au luat-o

vântul,

toamna,

vremea

mi-am dojenit sufletul

că nu m-a lăsat să-ţi vorbesc.

Ai revenit,

ca un ecou, mult prea îndepărtat,

al acelei îndepărtate nopţi

buzele mele au spus:

Te iubesc. De-atunci,

n-ai mai plecat.

Mi-am dojenit sufletul,

că nu m-a lăsat să tac.

Şi-am plâns, - prea târziu.

Alchimistul - Al. O. Teodoreanu

Memoriei eruditului seigneur d'Astarac, întemeietor şi incendiator al astaracienei “Regina bibliotecilor", protector şi colaborator al doctului abate Jérôme Coig-nard şi al devotatului său elev Jacques

Tournebroche.

Am căutat metalul rar,

în eprubete şi retorte,

și în lumini de chilimbar

pândeam a elfilor cohorte.

Când focul viu de policandre

ilumina solar castelul,

în diafane salamandre

femeii i-am găsit modelul.

Prin mine, focul va să piardă

planeta voastră rea si laşă,

căci vreau, cu lupa-mi uriaşă,

s-aprind pământul tot - să ardă.

Cântec de moț - Vasile Copilu-Cheatră

Cobor din munți din crezmezeu, 

din țara aurului greu,

cu vântu-n sân şi vremuirea-n cale,

crai de ziuă-n zori,

m-a botezat cu stropi de rouă

și ploaia mi-a-nnodat

feștanie, de straie nouă.

Prăznuiesc, în drum, lângă uluci

și-mbun mătănii, la răscruci,

de mă cuminică doi cuci.

Îmbuc, cu murgul, rod pe șanț

și-nvolburarea de răgaz

ridic pe umeri, parastas,

pentru nevasta şi copiii ce-au rămas

acasă-n munte şi-n năcaz.

Din țara aurului greu,

cobor ca mine, mulți, mereu... 

pe drumuri, colbăit şi fără vlagă, 

strujită truda, în desagă 

o port cu anii, colindând 

după mălai.

Hăt, hăt, în munte am lăsat, 

cerșind, milog, din sat în sat,

câte-o ulcică de păsat.

Fericiri - Vasile Copilu-Cheatră

Fericit e omul cel mai blând 

când îl vezi, la fiecare pas, râzând.

Fericit e şi acela ce zâmbește 

că poate spune, că trăiește.

Fericit e pământeanul care şi-a zidit 

la temelia casei lui o Ană, pentru care-a suferit.

Dar nimeni nu se poate socoti mai fericit 

ca omul, care pentru semeni a trăit.

Absida - Vasile Copilu-Cheatră

Tot suie-n noi voci de la Traci 

și pasc porunci în sângele fierbinte, 

cum ai putea atunci să taci 

și de strămoși să nu-ți aduci aminte?

Trec verile şi iernile prin noi,

ca iataganele, cândva, prin macră de român 

când se băteau voivozii în război, 

cu ei luptam şi eu, aicia să rămân.

Şi iară inima lăută

a doină plânge trăgănată, 

cu Horia mă avânt în luptă

și mor sub roată încă odată,

Ci tot cu ea cât Detunata trec Carpații, 

să-i strâng o brâncă popii Șapcă; 

prin mine Iancu își salută frații 

și cu Bălcescu stă la taină înc-odată.