Powered By Blogger

15 feb. 2022

Clopotul reîntregirii - Adrian Păunescu

















Din om în om se-aude un clopot departe,

de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte,

îl duc pe umeri Moţii din Apuseni încoace,

miroase-a vârf de munte și a ștergar de pace.


Un clopot care poartă un semn divin în sine,

că știe să vorbească și știe să suspine,

un clopot ce arată şi morţii, dar şi mirii,

că-i clopotul nădejdii şi al reîntregirii.


Şi dacă merg motoare pe ardere spre astre

divinul clopot merge pe lacrimi de-ale noastre,

un relief de lacrimi s-a întocmit sub turlă

și viscolele vremii pe-acoperișuri urlă.


Când clopotul se zbate la început de iarnă

istoria din sine pe țară o răstoarnă,

și după ce-o clăteşte și limpezeşte, parcă,

o lasă tot sub turlă în clopot să se-ntoarcă.


Din Horia și Cloșca, și din Crişan, din roată,

el a-nvăţat să fie şi-a învățat să bată

precum Mihai Viteazul venise să-l cunoască,

să-i dea tot lui Moldova și Țara Românească.


Martirică rostire și bronz umblat cu talpa,

se deslușeşte Țara pe clopotul din Alba,

Întâi Decembrie, ziua mereu cea mai frumoasă,

reîntregită hartă și patria-mireasă.


Muntenia-temeiul, ca şi Moldova toată,

doar când s-a-ntors Ardealul vru clopotul să bată,

divinul nostru clopot îndreptățit să spună:

că suntem toți acasă la mama, împreună.


Şi, Doamne, către Putna şi către dreptate:

în Alba e un clopot de lacrimi care bate,

iluminând utrenii și prelungind vecernii

el cântă primăvara la începutul iernii.


Şi cât de-adânc se află în ochiul care plânge,

prin fiecare dangăt să-l simți în ochi şi-n sânge,

așa de-nalt tresare în fiece nădejde

și la conclavul păcii vorbește româneşte.


Gândeşte ca un geniu, tresare ca o rană,

vorbește despre sine din turla suverană.

Ci noi la el să mergem ca să ne dea putere,

cu el să fim de gardă când patria ne-o cere.


Cum cântă din el însuşi cu cerul și zăpada,

în el se află toate de ieri, de azi, de mâine:

un cântec fără margini numit Româniada

și lupta pentru ţară şi lupta pentru pâine.


Dureri şi biruinţe s-au regăsit într-însul

și ce-am uitat cu vorba, noi n-am uitat cu plânsul,

sunt maicile într-însul, și pruncii, și martirii,

în clopotul Nădejdii şi al Reîntregirii.

Diogenes - Fabulă de Gheorghe Asachi

Diogenes, în Atina,

unde strălucea lumina,

un barbat era mintios,

însă giudecat pe dos.

Că-i filozof unii spun,

alții că au fost nebun!

Dar de asta nu mă mier

căci un om cu caracter

nebunie când nu face,

care cetei oarbe place,

deseori în astă lume

de nebun câștigă nume.

Cu sistemul ce avea,

cu puțin se sătura,

cu apusul adormea,

în răsărit se scula;

toți ziceau că e smintit,

dar el era fericit.

A lui port ș-a sa figură

nu făcea macar trii bani;

la frig cum și la căldură

el purta de triizeci ani

o mănta de tot cârpită,

pălărie bortilită,

locuia în un antal,

unde vorbea de moral.

Ospătând odată-o ceapă

și cu palma băund apă,

văzu piața-mpodobită

cu o statuă sculpită.

La ea merge,-n genunchi pică

în sus mânele rădică,

și plecat ca cerșitor

i cerea un agiutor.

Cuvântul lui Socrat - Fabulă de Gheorghe Asachi

Socrat casa când zidea,

din vecinii fiecare

câte-o critică zicea:

unul că proporție n-are,

altul c-a ei împărțală

e făcută cu sminteală.

Pentru-un om de a lui clas,

n-avei unde a face-un pas;

și s-uniră toți să zică

cum că casa era mică.


Socrat spusă a sa dorință:

De-ar da zâna de Atină,

de amicii cu credință

casa mea să fie plină!

Zicea Socrates cu minte

și în astă întâmplare,

pentru cii ce amici se cheamă,

casa lui era pre mare.


Că tot omul și aice

după moda veche zice

că-ți este amic prea bun,

cine-l crede e nebun!

Nu-i nemică mai ușor

decât de prietini nume,

însă foarte rareori

unul poți afla în lume!

14 feb. 2022

D-unde știi că sunt Hagiu*? - Fabulă de Anton Pann

Odată un negustor

fiind pe drum călător,

patru hoți îl întâlnesc,

îl dezbrac, îl jefuiesc

și într-un minut de ceas

numa-n cămașă îl las.


După ce l-au dezbrăcat,

unul din ei s-a uitat,

și cămașa nouă văzând

strigă celorlalți zicând:

-„Nici cămașa nu-i lăsați

și de dânsa-l dezbrăcați!”


Iar bietul om striga:

-”Jupân Hagiu*! fă-mi ăst dar,

lasă-mi cămașa măcar.”

Hoțul auzind astfel,

s-a răstit privind la el:

-”Spune-mi că nu te las viu,

d-unde cunoști că sunt Hagiu*?”


Omul răspunse pe loc:

-„Ba nu te cunosc deloc,

decât jupânelul meu,

auz de la alții și eu

că hagii așa fac,

adică: de tot dezbrac”

Hoțul râzând l-a iertat

și lăsându-l a plecat.


Hagiu*

Potrivit dicținarul limbii române Hagiul era un cetățean respectabil care a visitat locurile sfinte, cum ar fi Mecca pentru musulmani, sau Ierusalim pentru creștini.

Dimineață - Dumitru Iacobescu

Din răsărit lumina se destramă

pe cerul de-un albastru-nduioșat;

m-am deșteptat, - la ce m-am deșteptat

când nici un glas al vieții nu mă cheamă?


Prin simfonia muzicii ce începe

voi rătăci și astăzi inutil

și voi purta, prin vraja lui april,

tristețile-mi pustii ca niște stepe.


Prin năvile ce-n valuri de aromă

transportă bogății din port în port,

Oh! Sufletu-mi steril ca un avort

iar va târî corabia-i fantomă.


Spre nici un orizont, spre nici un astru,

ca ieri, și azi și mâine va porni,

mai negru, mai tăcut din zi în zi,

în așteptarea largului dezastru.

Celălalt - Ilie Constantin

Pe malul râului în întuneric,

la țărmul trecerii și neîntoarcerii.

Nu văd nimic, peștera cerbului e stinsă

și niciun suflet nu mai bâjbâie după jăratic.

Aud cum umblă apa.

Pe malul râului în beznă,

cu simțurile mișunând de apă;

în întuneric ca o piatră

pe malul apei, și aștept.


M-am aplecat adânc pe râu, și tot nu-l văd,

e apa doar un strat al întunericului?

Mă încovoi asemenea unui pod nesigur:

o, nu pe mine, vreau să mă zăresc

ci râul însuși!

Tot mai aproape-i apa, Doamne,

ființa ei pe care în zadar

trecutul stăruie să se așeze.

Mă încovoi tot mai primejdios, și iată

mă prăbușesc pe râu întreg, pe totdeauna,

și-un strigăt mă îneacă, fiindcă simt

de jos în sus cum mă izbește în obraz

celălalt chip al meu – precum un pește odios.

Șlepuri - Ilie Constantin

În limpezimea de februarie

șlepurile Senei deșteptate

suferă inspecția solară.

Năucit de claritatea nouă

pe când iese din cezura umbrei

la Pont de l’Alma, un marinar

lung scrutează Malul Drept, vrând parcă

deselor închipuiri să-l smulgă.


Arbori și firave stoluri, roți

și picioare, ritmuri anonime:

ignorat și fericit, mi-arunc

ancora în malul de mulțime.

Amurg - Dumitru Iacobescu

















Pornim. Vaporul nostru tainic frânge

melancolia apelor de Nord,

și soarele ne flutură pe bord

o flamură fantastică de sânge.


O blondă miss, copila unui lord

privește moartea soarelui - și plânge,

și lângă mine tot mai mult se strânge...

penumbra se lățește pe fiord.


Un goeland ne fâlfâie în cale,

un călător ochește și-l ucide,

iar pasărea-n albastru se prăvale.


Departe orizontul se închide

iar din adânc se-nalță plin de jale

un cânt ispititor de nereide.

Nocturna ultimei nopți - Dumitru Iacobescu

Fotolii largi, penumbră gri, frig umed, și puțin

parfum de roze albe în declin…


Iar noi tăcem:

în jurul nostru liniștea suspină

mai senzitivă ca o violină,

și fiecare vorbă ce am spune

ar rupe armonia unei strune.


În gesturile tale mă cufund,

în gesturile tale ce ascund

ceva convalescent sau muribund.


Penumbră gri, frig umed - și târziu

au leșinat molatec trandafirii,

iar în oglinzile destăinuirii

s-a reflectat imensul tău pustiu.


Și totuși,

ce dulce-i să privești cum liniștit

plutește-ntre pustiu și infinit

o lună roasă, tristă, demodată

în care doarme stinsul „altădată”.

Dumitru Iacobescu - Biografie

 

Dumitru Iacobescu (n. 24 octombrie 1893, Craiova – d. 9 octombrie 1913, București) - poet simbolist  și traducător din Baudelaire, Verlaine, Mallarme, Longfellow.


Dumitru Iacobescu este pseudonimul lui Armand Iacobson, poet simbolist si traducator din Baudelaire, Verlaine, Mallarme, Longfellow.

1893 - La 24 octombrie se naste la Craiova Armand Iacobson.

Tatal sau este medicul Iosif Iacobson, mama sa este Maria Dorothea, născută Jensen, de origine austriacă.


1898 - Tatăl său moare, iar familia se mută în București.

Urmează școala în Craiova, apoi în București.


Absolvent Seminarul Pedagogic Universitar.


1907 - Debutează cu poezie în revista “Dumineca”.


1909 - A scris în revistele "Scoica" si "Nodul".


1911 - A publicat în “Flacăra”.


1912 - A publicat in revista simbolista "Insula". A frecventat cercul literar format de Minulescu in jurul acestei reviste.

Colaborează la "Noua revista romana", "Arta", "Biruința".


1913 - Colaborează la "Ramuri", "Ilustrațiunea națională".

La 9 octombrie, bolnav de tuberculoză, se stinge din viață în București.

Pe drum de noapte pașii… - Jean Moreas

Pe drum de noapte paşii îmi sună încă-n stradă,

Paris, şi tot mai merg prin ceaţă,

la ceasul când din umbră încep să se-ntrevadă

căruțele ce trec spre piaţă.

Paris, suspin şi zâmbet şi cântec de ciocane

și somn posomorât şi greu,

când Vesper licăreşte departe pe oceane,

de ce nu pot să dorm şi eu?

A fluierat vaporul - Jean Moreas

A fluierat vaporul şi focul l-a-nteţit,

brusc, ancora se-nalţă, împinsă ca de-o vrajă,

talazul spune - “adio” vaporului grăbit

când vine-ncet din larguri, ori pleacă de pe plajă.


Vor naşte trandafirii şi-apoi ca-n ţintirim

vor putrezi-n grădină, sau poate în tot locul.

Adio! Când ne naştem, adio! Când murim,

și când, ca fericirea, se duce nenorocul.

Când toamna o să vină cu frunze ruginite - Jean Moreas

Când toamna o să vină cu frunze ruginite, 

ce-n stoluri au să cadă pe-al morii eleşteu, 

când vântul o să bată prin porţile-nvechite

și-acolo unde roata se-nvârtea mereu,

am să m-aşez aproape de zidul cel bătrân

cu iederă, sub care se spulberă nisipul, 

și-acolo cu privirea pierdută-o să rămân, 

când soarelui şi mie ni se va stinge chipul.

Tăiați din crângu-Atenei - Jean Moreas

Tăiaţi din crângu-Atenei mirt alb, şi iasomie

aduceţi-mi din Nimes,

în Flandra trandafirii cei plini de măreţie

să mergem să-mpletim;

culegeți-mi în urmă din flora de lagună

a limpedei Martigues,

din toate împleti-voi, spre-a mă găti, cunună

și-n contra vremii dig.

Mi-e gândul la sătucul - Jean Moreas














Mi-e gândul la sătucul în codru aşezat,

la sihlele pădurii ce-n toamnă simt apusul,

la nopţile de veghe; văd focul tremurat,

văd baba ghemuită, tot învârtindu-şi fusul.


Pe tine, întâlnită la orişice răscruci,

călăuzindu-mi paşii cu tainică blândeţe,

vreau să te văd, o, lună, cum albă mi te duci

pe firul unei gârle ce prinde să îngheţe.

Vârsta de bronz - Nicolae Labiș

1.

Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur,

Deși suntem la vârsta poeziei lui Rimbaud Arthur.

Ne-am plictisit de snobism, pânâ și de plictis,

Ochiul ratiunii ne urmareste pur uri deschis,

Romantele sentimentale de multa vreme ne fac haz,

Vedem luna sferica, arida, reala,

Fara ochi si obraz

Si fara beteala.


Cel mai bun dintre noi poarta in spate o dara de cutit.

Fusese activist si a primit-o fara sa se clatine, barbateste.

De aceea i-i chipul mai palid, glasul mai repezit

Si cateodata tuseste.

Celui mai vesel flacau dintre noi

I-a murit si bunicul si tatal in razboi.

Mama lui a tors, a carpit si-a spalat pe la case.

De aceea scrie poezii cu lozinci care sunt totusi frumoase.

Celui mai tanar dintre noi, celui cu unghiile netaiate,

I-a trimis taica-sau raspuns ca nu mai vrea sa-l stie

Daca-l mai intreaba-n scrisori, in loc de sanatate,

De ce n-a intrat inca in Gospodarie.


Fiecare, fara chiote, isi iubeste tara,

Suferind cand echipa nationala pierde vreun campionat

Si mai mult, decat omatul mieilor, primavara,

Ori tragedia sovairilor taranului

Lasa un raion codas la semanat.


Fiecare dintre noi a sarutat mandria pe fata

Cu buze fierbinti si subtiri.

Nimeni dintre noi nu-si pleaca fruntea semeata

Decat in fata robinetului, si fiecare are multe amintiri.


Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur,

Desi suntem la varsta poeziei lui Rimbaud Arthur.

Romantele sentimentale de multa vreme ne fac haz,

Fara ochi si obraz

Si fara beteala.


Cateodata totusi, in nopti cu nouri limpezi,

Cand flacari verzi pe sarma insira ultimul tramvai,

La luna astronomica privim sfiosi, alaturi

De fata calda si cu par balai.

Caci tineretea noastra, cand stim si cand nu stim,

Ne por unceste pulsul in piept, ca o dogoare,

Precum curajul omenesc, fierbinte,

In miezul navei inter planetare.


2.

Clopote grave sunara trezirea

Generatiei noastre.


Tragem cugetarea afara din teaca.

Anii nostri in dansul cu sabii acum sa petreaca.

Dansul superb ca o lupta si ca o-nnoire ,

Ca un zbor insetat de Icar, spre fericire.


Vrem sa descalcim toate caile!

Vrem sa istovim toate puntile!

Ca, imprejurul catargelor, stoluri de pasari,

Noi intrebari, noi intrebari ne inconjura fruntile.

Dezlegarile detuna in creier.

Una dupa alta cad despletite

Intrebarile, intrebarile nesfarsite.


Linia buzei se taie mai sigura,

Ochii strapung mai adanc si-s mai grei.

Intre calcai si recile steiuri

Sufletul nostru arunca scantei!


Bunii nostri, in lupte prelungi,

Pentru noi castigara

Camasile albe de stapan peste tara.

De-om uita-o vreodata, apoi

Sa arda camasa lipita de noi!

Prin vastele stepe ale amintirii

Inca alearga-n vartej delirant

Vapaile razboiului, negre,

Am vazut fata cu coadele lungi.

Fugea ingrozita-n april

Printre gloantele campului verde

Ca fumul de trotil.


Am vazut mosneagul alergand in jur ul

Casei nar uite-n fum galbui.

Poti uita vreodata cascadarea plansului -

Tuse-nsangerata-a sufletului lui?...


Cu zornet de osti, frontul trecu peste sat.

Vai, cate mor minte-nsorite,

Cate-nsorite ruine

Si cata durere-nsorita-a lasat!

Foame si tifos, batrani si copii,

Ologi, si vadane, si tifos, si foame.


Mancau poame crude. N-au mai fost poame.

Mancau copiii, livizii copii,

Soparle prajite-n jaratic de vii.

...

Eu stiu un om de-atunci

Cu fata inasprita de puscarii si munci.

Se perindase razvratita-ntreaga

Viata lui dreapta de tarani saraci.

Glumea cu mai toti - la ce s-amarasti oamenii

Cand si asa is destul de posaci!

Era un om vesel, numai cateodata

Se facea ingandurat si ursuz.

Vorbele lui imi aprindeau inima

Palpaind ca flacara-n auz.

L-au privit oamenii ferit la-nceput,

Apoi au stat cu el la sfat pe sant.

I se vedea pe mana inel crestat in piele -

Sar utul unui lant.

O, ziua ceea, clocot nebunesc.

Venea por umb si grau - porumb r usesc.

Cu sacii peticiti, ca o valtoare vie,

Curgeau flamanzii, multi, la primarie.

Si s-a mahnit, s-a-nfuriat multimea

Cand a vazut ca-n graul cel rusesc

Prin mucegaiul boabelor incinse

Viermii pestriti foiesc.

Striga primarul: - Nu ti-i bun, sarace?

Pune-l in sac! Eu altul nu pot face!

Dar omul cu inelul ros la mana

S-a incontrat: - Baieti! la cautat!

Primarul, graul nostru ne-a schimbat!

Si i-am gasit intr-adevar umpluta oala


Cu grau curat

Si cu porumb curat

Ca aurul la minele din Baia.

La geamul vecinului meu, pe-nnoptat,

Dulaul a scancit si a tacut.

Ingrozitor, subit, a latrat

Mitraliera.

Mi s-a par ut ca luna desprinsa se lasa

Ca un trasnet rotund peste vai.

Ferestrele sareau in tandari -

Ochi dupa ochi, bucati de vapai.

In zori, la poarta vecinului meu,

Naruita,

N-avea cine prinde panza cernita

Era un om vesel, numai cateodata

Se facea ingandurat si ursuz

Imi spunea lucruri care-mi aprindeau inima

N-a apucat sa termine de spus

In mintea mea, peste ochii lui siguri,

Ochii lui petrecuti de zadufuri si friguri,

Uitarea nicicand n-o sa-si scuture pletele.

Simt in ceafa ochii lui, sfredele:

Spune, spune, spune

Tot ce eu n-am putut spune!

Cu limbile negre proptite-n pamant,

Pluguri, pluguri; zarea detuna,


Nave metalice zgaraie cerul:

Bun! Ceru-i senin! N-o sa fie furtuna!

Sonda erupe; se-ndoaie spectral

Mana, mana pamantului, bruna.

Nave metalice zgaraie cerul:

Bun! Ceru-i senin! N-o sa fie furtuna!

Tara se-ntinde cu cerul aproape

Brazdata de sarme sonore si ape.

Tara se-ntinde brazdata de noi

Palate si fabrici in sate si-orase:

Acestea-s pecetile fruntilor noastre

Si bratelor noastre , uriase.

Bratele noastre vanjoase sunt arse de vant,

Narile noastre ranite de vant,

Narile noastre amesteca iz de benzina si f loare,

Gandul ne mana spre vanturi mai dulci, viitoare.

Curg in Carpati mucezitele sipote

Cu apa bahlita, hulita si rea:

„Aici s-adapara banditii din codri. Nimeni nu bea!“

Ascuns in piatra ori ascuns in namol,

Ori ascuns in suf lete cu dangat gol,

Cu darzenie neagra pandeste

Cel ce mi-a ucis vecinul, miseleste.

Ucigasul traieste!

Vecinul meu n-are un ochi:

Ucigasul l-a asmutit


Pe badea Natangu, cel ager de cutit!

Frate-meu e galben de vin si de tristete:

Ucigasul s-a aflat sa-l rasfete!

Sora mea, scolarita, a slabit,

S-a ofilit la internat:

Ucigasul a furat!

Simtiti, prieteni, sfanta ura,

Ura fara masura, ura mare,

Cat toate iubirile noastre de mare!

Greseala, nepasarea ori incalcitii pasi

Sunt vina ce mai crancena ca vitriolul arde.

Nu-i timp de pocainta si remuscari! De-acum

Nu mai schimbam cuvantul si arma cu petarde.

Suntem mandri, prieteni, de zorile nemaivazute

Ale desteptarii noastre, masive ca stancile,

Zorile-n care se-mbina seninul victoriei

Cu sangele jertfelor noastre, cu sange.

Suntem mandri de holde si cantece,

De rasul sanatos, cu toata gura,

Prieteni, dar si-n hohotele noastre de ras

Sa scapere ura!


Varsta de bronz, clopote grave sunara,

Tragem cugetarea din teaca afara!