Frumoasă-i limba noastră - Grigore Vieru

Pe ramul verde tace

o pasăre măiastră,

cu drag şi cu mirare

ascultă limba noastră

de-ar spune şi cuvinte

când cântă la fereastră,

ea le-ar lua, ştiu bine,

din limba sfântă-a noastră.

Pădure, verde pădure - Grigore Vieru

Draga i-a fugit cu altul.

S-a ascuns în codru. Uuu!

El a smuls pădurea toată,

însă n-a găsit-o, nu.

El a smuls pădurea toată

și s-o are începu.

Şi-a arat pădurea toată…

însă n-a găsit-o, nu.

Semănă pădurea toată,

din grâu azime-a gătit

și-o corabie-şi cioplise

din stejarul prăvălit.

Şi-o corabie-şi cioplise

și-n amurgul greu, de stânci,

a plecat pe mări, s-o uite,

clătinat de ape-adânci.

A plecat pe mări, s-o uite,

dar sub lună, dar sub stea,

răsărea la loc pădurea,

iar corabia-nfrunzea.

Metamorfoză - Emil Loteanu

Înfiorat,

Te-am ridicat pe brațe

Și te-am apropiat de ochii mei,

Să mă cufund adânc,

Cu toată fața,

În albul somn al sânilor tăi grei.

Înfiorat,

Mi te țineam în brațe,

Iar degetele mele culegeau

Un tremur lin

Din glezne și din umeri

Și îmi părea că umerii cântau.

Iar părul tău

Se frământa, stârnind

Un surd și depărtat ecou de strună,

Ba nu – 

Era ecoul unui vânt

Încătușat în fund de văgăună.

Pe brațul meu

Tu îmi păreai vioară,

Trezind tulburătoare melodii...

Eu te-am găsit – femeie și vioară – 

În lumea unei dragoste târzii.

Mi-s ochii arși de frumusețea ta

Și în adâncul ambelor orbite,

Eu chipul ți l-am ferecat pe veci

Ca în străfundul unei piramide...

Înfiorat,

Te legănam pe brațe,

Iar cugetul meu treaz înțelegea

Că prea frumoasă ești, prea pământeană,

Ca totdeauna să rămâi a mea.

Am mânuit de-aceea

Cuțitul ceasuri lungi

Și ți-am cioplit din lemn asemănare,

Și umeri ți-am făcut,

Și glas ți-am dat,

Și din suflarea mea ți-am dat suflare.

Infiorat,

Ridic pe braț vioara

Și tu apari

Cu pas mărunt și moale,

Trecută prin păcatele lumești,

De patimi ostenită

Și de cale.

Te speli tăcută-n sunet de vioară

Și te apropii tânără, curată

Ca să adormi din nou pe brațul meu,

A mea de tot,

A mea ca niciodată.

Ultima șansă - Emil Loteanu

Cred în ultima șansă,

în unica, în imposibila,

cred în ultima șansă

ce păstrează în mine speranța

de a pătrunde totuși

în miezul marilor adevăruri.

Cred în izbândă, cred,

și atunci când există

o ultimă șansă,

și cred în crunta înțelepciune

a ultimei șanse!

Ordinea de zi - Adrian Păunescu

 Dup-atâtea grozăvii care mai sunt 

și-naintea celor ce vor fi

noi, cei simpli şi cei buni de pe pământ

vrem o altă ordine de zi.

Recunoaştem, sînt probleme fel de fel

se mai vinde pielea unui urs

dar înaintăm solemn acest apel

dar înaintăm acest recurs.

Viaţa noastră unde e? 

Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?

În cuprinsul tablei noastre de valori

peste aur şi argint şi diamant 

pentru noi, ca simpli muritori

viața-i lucrul cel mai important.

Viaţa noastră n-are parcă nici un rost

viața noastră e un ban de schimb

pe pământ noi, oamenii, o ducem prost

și murim absurd şi la netimp.

Dacă-i bal, atunci să fie, totuşi, bal, 

protestăm în modul cel mai crunt

nu vrem milă sau concediu medical

vrem să ne înscriem la cuvânt! 

Haideţi să uităm să vieţuim urât

mai avem pe lume ce iubi

și sătui de surogate până-n gât

să refacem ordinea de zi. 

Dacă-i bal, atunci să fie, totuşi, bal

și un ceai să fiarbă în ibric

puneți viaţa noastră punctul principal

și în rest să nu vorbiţi nimic.

Stigmat - Paul Celan

Noi nu mai dormeam căci ne aflam în ceasornicul întristării

și-ndoiam acele ca pe nuiele,

și ele se repezeau înapoi și biciuiau timpul până la sânge,

și tu vorbeai crepuscul crescând,

și de douăsprezece ori am spus tu nopții cuvintelor tale,

și ea se ivi și deschisă rămase,

și i-am pus în poală un ochi și ți l-am împletit pe celălalt în păr

și-am înnodat fitilul între-amândoi, artera deschisă -

și-un fulger tânăr se-apropia neclar.

Taina ferigilor - Paul Celan

În bolta săbiilor se privește inima-nverzită a umbrelor.

Strălucitoare sunt lamele: cine nu șovăie-n moarte înaintea oglinzii?

Aici se mai toarnă-n ulcioare via-ntristare:

Floral se întunecă, nainte s-o bea, de parcă apă n-ar fi,

de parcă-ar fi o margaretă aici, care-ntrebată-i despre obscura iubire,

despre mai negrul pat pentru lagăr, despre părul mai greu...

Aici însă-au grijă numai sclipirile fierului,

iar un lucru de lucește încă aici, o sabie fie.

Golim ulciorul doar de pe masă, doar pentru că ne ospătează oglinzile:

spargă-se unul în două, acolo unde suntem verzi ca frunzișul!

(din volumul Nisipul din urne, traducere de George State)

De ce mergem la biserică?

 

Într-o zi un om merge la preot căruia îi spune:

- Părinte, să știți că eu nu mai vin niciodată la Biserică.

Preotul îl întrebă:

- Ah. Aș putea să știu și eu care este motivul?

Omul îi răspunde:

- Dumnezeule! Aici văd o femeie care bârfește despre alta; domnul din față nu citește bine; cei din cor se ceartă încontinuu; în timpul Liturghiei oamenii butonează telefonul mobil; fără să mai aduc în discuție și comportamentul egoist al persoanelor după ce pleacă de la Biserica...

Preotul îi spune:

- Ai dreptate. Dar înainte de a părăsi definitiv Biserica, aș vrea să-mi faci o favoare. Ia, te rog, acest pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica, fără să verși nicio picătură de apă din pahar. După poți pleca.

„Doar atât?” - s-a întrebat cetățeanul.

A făcut cele trei ture, așa cum i-a cerut preotul. După ce a terminat, i-a spus:

- Părinte, am făcut.

Preotul l-a întrebat:

- În timp ce înconjurai biserica cu paharul în mână, ai observat vreo persoană care o bârfea pe alta?

- Nu.

- Ai văzut persoane care butonau telefonul?

- Nu.

- Știi de ce? Fiindcă erai concentrat asupra paharului pentru a nu vărsa apa. Vezi… în viața noastră e la fel. Când inimile noastre se concentrează pe Iisus Hristos, nu mai avem timp să ne uităm la greșelile oamenilor. Cei care părăsesc Biserica din cauza creștinilor ipocriți, cu siguranță că niciodată nu au intrat în ea pentru Dumnezeu.

Fantasme - Ion Brad

Serafim cu șase aripi aș fi vrut să-mi fii, iubire,

să mă porți prin lumea toată, neamurile să se mire.

Ca sosit din alte astre să mă uit peste oceane

să le-aud cum strigă parcă: "Lângă tine, ia-ne, ia-ne".

Ca Luceafărul prin spațiu să-ntâlnesc vreo Cătălină,

să-nțeleg că nemurirea prin femeie se declină,

și-nfrățit cu sateliții să-nconjor cu drag pământul,

Domnului de sus, din ceruri, lăudându-l, lăudându-l…

Vis de insomnii bătrâne, vis de sincere-ncercări

de-a ieși dintre fantasme și din lumi de disperări…

ia-mă tu de mână, Mumă, coborând dintre icoane,

să te-aud cu glas aievea: "Lângă tine sunt, Ioane!"

Fântânile - Ion Brad

Fântânile la margine de drum,

fântânile din marile piețe,

ne iau în brațe sufletul, ni-l pun

numai minunea apelor să-nvețe.

Urmând doar drumul luminos în sus,

și coborând în lume ca să urce

închipuind calvarul lui Iisus

cu picături de sânge de pe Cruce…

Dincolo de fereastra mea - Margareta Sterian

 

Dincolo de fereastra mea e atâta lumină,

încât schela uitată pare un turn de sidef...

Din nou a zidit primăvara o grădină 

cu înflorite crengi diafane

și brațe ce din parcuri te cheamă.

Parfumul lor, mai ușor decât orice parfum,

aburind amărui te înfioară...

Dansând, vântul poartă trecătorii de subțiori,

păsările nu mai contenesc pe limba lor...

În asfințit, un îndepărtat ocean de aur

își rostogolește valurile mărunte pe cer...

E primăvară și eu îți cer acum o veste bună:

ce-a mai rămas din mine adună tu într-o mână

și însuflețește-mi lutul cu răsuflarea ta.

Povestea din Calendar - Ana Blandiana

Încă nu eram,

numai tu ştiai că voi fi.

Şi totuşi ai fixat Bunăvestirea

fără să mă întrebi.

Sau, poate, n-ai fost nici tu întrebată?

Ai fost şi tu pusă

în faţa faptului împlinit?

La urma urmei,

ce-aş fi putut hotărî

înotând în lichidul amniotic,

iubind

haina de carne fierbinte

care se pregătea să mă dezbrace,

să mă azvârle în lume

gol,

învelit ca-ntr-o placentă-n poveste...

spune drept: ţi-era frică de mine?

De felul ameninţător în care creşteam

în adâncul tău, înlocuindu-te?

De frică ai hotărât

să pui între tine şi mine

povestea din calendar?

Extras din antologia "Pleoape de apă" (Editura Paralela 45, 2010)

Libelule - Alexandru Macedonski

Libelule grațioase

zboară-n aerul de vară...

au corsete minuscule,

și pe aripi radioase

readuc speranță clară:

Zi de vară, libelule.

Peste tot metamorfoză,

poezie, scânteiere,

și sub glorie solară,

delta fragedă și roză,

iar, suavă mângâiere:

Libelule, zi de vară.

Pat de zăpadă - Paul Celan

Ochi, orbi ca lumea, în crăpătura morţii: Eu vin,

formă dură în inimă.

Vin.

Perete abrupt oglindă a lunii. Coborând.

(Lampă murdărită de respiraţie. Sânge ca aţa.

Suflet ca norii, încă o dată aproape de formă.

Umbră cu zece degete – împreunate.)

Ochi orbi ca lumea,

Ochi în crăpătuta morţii,

Ochi ochi:

Patul de zăpadă de sub noi amândoi, patul de zăpadă.

Cristal împrejurul cristalului,

zăvorâţi în adâncul timpului, cădem, 

cădem şi stăm şi cădem. 

Şi cădem:

Am fost. Suntem.

Suntem o carne cu noaptea.

În feluri, feluri.

Sus, fără zgomot

călătorii: vultur şi stea.

Jos, după tot, noi,

zece la număr, poporul de nisip. Timpul,

cum să nu, are

şi pentru noi o oră, aici,

în oraşul de nisip.

(Povesteşte despre fântâni, povesteşte

despre cununa fântânilor, roata fântânilor, despre

adâncurile fântânilor – povesteşte.

Numără şi povesteşte, ceasul,

şi acesta, trece.

Apă: ce

cuvânt. Te înţelegem, viaţă.)

Străinul, nechemat, de unde,

oaspetele.

Rochia lui picurătoare.

Ochii lui picurători.

(Povesteşte-ne despre fântâni, despre

Numără şi povesteşte.

Apă: ce

cuvânt.)

Rochia lui şi ochii, el stă,

ca noi, în plină noapte, el arată

înţelegere, el numără acum,

ca noi, până la zece

şi nu mai departe.

Sus,

călătorii

rămân

de neauzit.

Tangoul nopții - Paul Celan

Laptele negru din zori îl bem când e seară

îl bem la amiaz' îl bem și la noapte

îl bem și îl bem

săpăm o groapă-n văzduh și nu va fi strâmtă

Un om stă în casă se joacă cu șerpii și scrie

el scrie-n amurg în Germania, Aurul părului tău Margareta

scrie și iese în prag scapără stelele-n cer el își fluiera cânii

evrei-i și-i fluieră el poruncă le dă ca să sape o

groapa-n țărână poruncă ne dă să cântam pentru dans

Lapte negru din zori te bem când e noapte

la amiază te bem te sorbim dimineața și seara

te bem și te bem

Un om stă în casă se joacă cu șerpii și scrie

el scrie-n amurg în Germania Aurul părului tău Margareta

Cenușa părului tău Sulamith o groapă săpăm în văzduh și nu va fi strâmtă

El strigă săpați mai adânc iar ceilalți cântați

arma o-nșfacă, o flutură, albaștrii i-s ochii

săpați mai adânc iar ceilalți cântati pentru dans mai departe

Lapte negru din zori te bem când e noapte

te bem la amiază și seara te bem

te bem și te bem

un om stă în casă, aurul părului tău Margareta

cenușa părului tău Sulamith el se joacă cu șerpii

El strigă cântați mai blajin despre moarte căci moartea-i un meșter german

el strigă plimbați un arcuș mai cețos pe viori veți crește ca fumul atunci

veti zace-ntr-o groapă în nori și nu va fi strâmtă

Lapte negru din zori te bem când e noapte

te bem la amiaz' e moartea un meșter german

te bem dimineața și seara te bem și te bem

e moartea un meșter german albaștrii i-s ochii

cu plumbul te împroașcă din plin și adânc te lovește

un om stă în casa aurul părului tău Margareta

cânii spre noi și-i asmute ne dăruie-o groapă-n vazduh

se joacă cu șerpii visând e moartea un meșter german,

aurul părului tău Margareta, e cenușa părului tău Sulamith.

(1945)

Traducere de Petre Solomon

Noptatec răsfrânte - Paul Celan

Pentru Hannah și Hermann Lenz

Noptatec răsfrânte

buzele florilor,

cruciș și pieziș,

trunchiul molifților,

mușhiul încărunțit, piatra surpată,

trezite la zbor nesfârșit

ciorile pe ghețar:

acesta-i țărmul unde-odihnesc

cei pe cari i-am ajuns:

ei ora n-o vor numi,

fulgii n-or număra,

apele nu vor urma la zăgaz.

Ei stau în lume răzleți,

fiecare cu noaptea sa,

fiecare cu moartea sa,

crunt, descoperit, brumat

de preajmă, de depărtare.

Ei plătesc datoria ce le-anima obârșia,

ei o plătesc cu o vorbă

ce pe nedrept dăinuiește, ca vara.

O vorbă – știi:

un cadavru.

Să îl scăldăm,

să-l pieptănăm,

să-i îndreptăm

ochii spre cer.

Traducere de Maria Banuș

Veghe - Leonid Dimov

Lăsați aici balerca fără toartă,

din gol, privirea să-mi înfig în artă.

Și, când de zmalțu-i orb voi obosi,

să-i beau poșirca din afuzali.

Lăsați și iataganul lângă mine

să-mi fie-aproape, negura când vine,

plecați acum, vedeți-vă de treabă,

rămân aici de pază, la tarabă,

vântoasa, visele să nu le fure

ce le-ați adus în străchini de pădure.

Opaițul l-aprindeți, să-mi privesc

cum șade umbra-n jilț împărătesc

și mă lăsați, așa, printre ulcioare,

să simt în unghii liniștea cum moare.

Cădere - Ana Blandiana

S-au stins profeţii în pustie

și îngeri cu aripile-atârnând

sunt duşi încolonaţi

și strânşi în pieţe.

Vor fi judecaţi în curând.

Vor fi întrebaţi: ce păcat

le-a alungat făpturile din ceruri?

Ce vină? Ce trădare? Ce greşeală?

Ei, cu o ultimă iubire,

ne vor privi înceţoşaţi de somn

și n-or găsi drăceasca îndrăzneală

de-a mărturisi că îngerii cad

nu din păcat, nu din păcat,

ci din oboseală.

Străinul îmi spuse - Nina Cassian

Străinul îmi spuse:

„Vase de război la orizont.

Trăim amenințați 

pe țărmurile noastre.

Nimeni nu-și mai face casă

- la ce bun?

Nu mai arăm

și nu mai semănăm.

Se nasc copii puțini.

Poeții pregătesc bocete

pentru orice eventualitate.

Dar nu-i adevărat.

Doar niște nori trecători la orizont:

un pretext

pentru a putea fi disperați

din cu totul alte motive.

Ploaia de atomi - Eusebiu Camilar

Te-ngrijorezi că ochii și creierii se cern?

În energia lumii doar ești și tu etern!

Presimți spre ce noianuri de energii te-ndrumi,

când știi că doar un singur atom conține lumi?

Când clopotul va bate pe dealul udeștean,

eu o sã fiu departe în cerul de mărgean,

Dar nimeni n-o sã vădã cum trece peste pomi,

din pieptul meu, o ploaie de luminoși atomi,

Și nimeni n-o să știe că un minut, o stea

a strãlucit mai tare din energia mea.

Din vol. "Poezii", 1964

Crai nou - Eusebiu Camilar

Crai nou se tot iveşte pe codri şi genuni:

e coasă aninată de tată în goruni,

Când s-a culcat, şi timpul cu piatra l-a-nvelit,

pân’o să crească iarbă mai bună de cosit.

El s-a culcat, şi, iată de când nu s-a răspuns,

la subţioară iarbă şi mie mi-a ajuns!

Să iau din arbori coasa degeaba m-am tot dus:

cu cât îmi creşte iarba, ea suie şi mai sus!

Am să mă zbat, din arbori s-o iau numaidecât:

Ce mă voi face mâine cu iarbă pân'la gât?

Despărțire - Radu Stanca

 

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim

ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră

și nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim

eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să steie mereu între noi doi,

noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme

pe pieptul unei moarte, şi veşnic între noi

vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,

tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi

cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul ,nu după dezmierdări

ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,

mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,

ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor

n-o să mai incendieze pădurile albastre

iar sufletele noastre, zburând încetişor,

n-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi

aducerile-aminte şi vom privi la chipul

iubirii care cade şovăitor în noi

cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi,

și singuri vom petrece cele din urmă clipe

în timp ce pescăruşul iubirii va muri

bătând încă o dată din largile-i aripe…