Vâlvătaia anotimpului trece prin lucruri acum,
Sub candelabre de coacăze o lume reavănă învălmășește.
Rememorez camere joase cu lespezi în smalțuri de fum.
Savane uscate de remușcare prind de gânduri un clește.
Prin camere un clocot ascuns se desenează,
Cad polene din cărți și fluturi de noapte în vază,
Imaginez dimineți de mătase și porturi în care m-aștepți
Înclinând către-argint figuri de vechi înțelepți.
Din volumul Văzduhul de cuvinte, Editura Eminescu, 1979
Târziul blana își lasă și-și mută cetatea-n auz;
Nepomeniții foșnesc câteodată de-acolo și-nduplecă spre pomenire,
Uită mănuși pe fruntea-ntâmplată a unui havuz,
Și frește și frize și frunze căzând din senin peste fire.
De unde roata se întocmește fără patimă și istov,
De unde caria gâlgâită a pietrei se-agață de cleiuri, se osifică.
Arcul genei se-ntinde și zbate-nmiirea sub cearcănul mov
Și urcă oiștea lunii, mireasă în ierburi, și mamă și fiică.
Din volumul Văzduhul de cuvinte, Editura Eminescu, 1979
Iubitul meu, de vină eu te mântui,
De amintire, de timpul furat pentru mine...
Pe-această Mare doar vântu-i
Stăpân și-nămolite alge, saline.
Cuminte, orizontul încerc să-l explic,
Nisipul logodit cu ninsoare,
Cuibul ochilor încremenit și mic
Pierzându-și înțelesul pe-această Mare mare...
Și-abia acum să-ncerci un alb nespus s-asculți,
Priveliștea cu Mare, de păsări înțeleasă,
De melci încarcerați în oase ca în munți
Și visul stelei care se-nchipuie mireasă.
Din volumul Văzduhul de cuvinte, Editura Eminescu, 1979
O furnică lungă de-un stânjen,
C-o borsalină cît roata pe cap.
Asta, zău că nu există, zău nu există.
O furnică trăgând la un car
Plin de pinguini și canari.
Asta, zău nu există, zău nu există.
O furnică vorbind franțuzește,
latinește și javanește.
Asta, zău nu există, zău nu există.
Și...de ce nu?
(Traducerea Ilie Călin)
Se-ntâmplă socoteala zdrobitoare,
O generatie fără noroc,
Își strânge hainele pe trup și moare
Și totul, înainte de soroc.
Se prăbușește fără nici o vină
Și nimeni nu o numără în ring,
Ei spun că a murit și se închină
Și în mormânt comun o și împing.
O-ngroapă fără nici o duioșie,
Ca pe-un gunoi ce trebuie cărat
Și-această generație e vie,
Când clopote pomana ei o bat,
E generația cu chip de rană
Pe care prea puțini o înțeleg,
Ea a facut o țară suverană
Și-a alfabetizat un neam întreg.
A construit în smârcuri și în pante,
Cum a putut, în ritm mereu grăbit
Ca astăzi beizadele arogante,
Să o anunțe că a și murit.
Cu pensii mici, în case ordinare,
Aceasta generație de fier,
Deși bolnavă moare în picioare
Și nu pretinde milă de la cer.
Ea a făcut, în fond aceasta țară
De-a cărei grijă oasele și-a frânt
Și-acum o dau din țara ei afară,
Nu peste graniță, ci în pământ.
Nu poate-ncepe cu o crimă veacul,
Că ne-ar ucide orice oră-a sa,
Căci, dacă moare-n rădăcini copacul,
Și crengile, curând, se vor usca,
Și, totuși, țara nu-i o piramidă,
Să-ngroape generația de foc,
Ea e ursită să se redeschidă,
Sub biciul terapiilor de soc,
Să nu mințim, cât încă bate pulsul
Acestei generații de eroi,
Și le blocăm groparilor impulsul,
Să-i dăm mormântul-brazdei, înapoi.
Dintre toţi, te-am ales pe tine, având un mesaj
să-ţi transmit.
Vei muri în curând. Îi las pe alţii să-ţi spună
ce le place. Eu nu pot să te mint.
Te iubesc, dar sunt corect şi fără milă: nu ai scăpare.
Încet, îmi aşez mâna dreaptă pe tine şi tu simţi.
Nu discut nimic. Îmi aplec capul şi aproape îl
acopăr.
Stau liniştit. Îţi rămân credincios,
Îţi sunt mai mult decât o soră de caritate, o
rudă sau un vecin.
Te scap de toate, în afară de existenţa ta
spirituală: e eternă;
de restul, în mod sigur, tu singur vei scăpa.
Trupul pe care îl vei părăsi va fi nimic
altceva decât murdărie.
Soarele izbucneşte în neînchise spaţii.
Te bat gânduri puternice şi eşti plin de încredere. Râzi.
Uiţi că eşti bolnav, aşa cum uit şi eu.
Nu-i mai vezi pe doctori, nu-ţi pasă de
prietenii care plâng,
Sunt eu cu tine.
Îi îndepărtez pe ceilalţi. Nu e nimic de
compătimit.
Eu nu te compătimesc. Te felicit.
O VIAȚĂ mereu - mereu murind!
O, îngropările din mine, din trecut și din prezent!
O, eu, în timp ce merg înainte, material, vizibil, imperios ca întotdeauna!
O, eu, ceea ce am fost ani de zile, acum mort (nu mă lamentez - sunt mulțumit;)
O să mă desprind de acele cadavre ale mele, pe care le întorc și le privesc în
locul unde le-am aruncat!
Pentru a trece mai departe, trăiește! (Trăiți mereu!) Și lăsați cadavrele în urmă!
Traducere Mihnea Gheorghiu
Plângi pentru Paris, capitala depravării, a civilizației, școala de spionaj și sclavie; plângeți, filantropi ai palatelor vampirilor, ale marilor tirani – monumente ale prostiei și barbariei, construite cu capetele tăiate ale atâtor înaintași, ale atâtor gânditori și poeți eminenți, cu oasele roase ale atâtor martiri ai pâinii zilnice, - plânge! – nebunii nimeni nu-i poate consola, furiosii nimeni nu-i poate potoli!
Blestemați comuniștii, care v-au stricat capitala și au murit cu cuvintele, pentru voi, bandiților: libertate sau moarte, pâine sau plumb! Scuipați pe cadavrele lor și pe cadavrele acelor victime ale civilizației pe care le-ați îmbrățișat și pe care le îmbrățișați ca soții, surori, mame și pe care astăzi le numiți depravați furioși, pentru că încă mai aveau puterea să-și ia armele și să scape de bordelurile corupției!
Aruncă noroi și pietre pe mormântul lui Dombrovski, pentru faptul că nu a devenit slujitor al vreunui cap încoronat, ci campion al unei idei mărețe, al unui scop înalt și a înfruntat trădătorii Franței și vinovații atâtor. relele omenirii.
Lumea întreagă a plâns Parisul, i-a blestemat pe comuniști, iar bietul nostru jurnalist nu a rămas în urmă, a plâns și ea pe proști și a blestemat pe cel rezonabil. Plâns ridicol! De parcă de la Nimvrod la Napoleon, de la Cambyses la William, războiul nu a reprezentat același spectacol, același scop cu aceleași mijloace.
De parcă Napoleon, în numele civilizației, și William, în numele providenței divine, n-ar fi făcut mai mult rău, mai multă barbarie în secolul al XIX-lea, decât, de ex. Alexandru cel Mare cu războaiele sale cu multe secole în urmă.
Dar există barbarie, sunt reproșuri și condamnări, acolo, unde sclavul, omul, când nu-i auzi cuvintele, rațiunea, se aruncă la extrem și luptă până la moarte, până când îi permit mijloacele, care sunt slabe, pentru că sunt minime, dar minime doar pentru că proprietarii le-au luat. Atunci omul este numit bandit, depravat, laș și barbar! Așa erau și comuniștii.
Creștinismul își are martirii, l-a numit pe sclav „fiul lui Dumnezeu, fiul omenirii”, revoluția îi are și ei, în „făcându-i pe vagabond în cetățean”, socialismul îi are și îi va avea, care „vrea omului ca precum fiu al lui Dumnezeu și cetățean – nu un ideal, ci un om adevărat, care reușește să facă orașul să depindă de el însuși și nu el de oraș.
Creștinismul, revoluția și socialismul - monarhia, constituția și republica - sunt fapte și epoci istorice, pe care doar acea minte care nu recunoaște progresul umanității le poate nega.
Școala, și numai școala, spune bunica Macedonia, va salva Europa de la revoluția socială – școala, și doar școala, repetăm, o va pregăti pentru această revoluție; dar nu școala lui Zlatoust și Lojola, a lui William și a lui Napoleon, ci cea a lui Fourier și Proudhon, Cuvier și Newton - și școala vieții.
Comuniștii sunt martiri pentru că mijloacele luptei lor pentru libertate nu sunt importante, ci însăși ideea acestei lupte. „Până și libertatea va avea iezuiții ei”, spune Heine.
Acum, jurnalista noastră să-și rețină lacrimile, așa cum va face pentru capitala europeană - să plângă alte capitale, alte cruzimi și suferințe, când sclavul va striga stăpânului său: cine ești, de ce plângi? Ești bărbat sau femeie, sau hermafrodit – animal sau pește?... Și va fi prima zi.
Era un munte de om
Călca pe suta de ani
Înflorit și pur ca un pom
N-avea pe lume dușmani.
Era o candelă vie
Aghiazmă cu busuioc
Purta ițari de dimie
Și cânta din frunză cu foc
(Aici versul e mai lung ia forma unei cruci)
Își pregătea concertul prin răsuflarea lui
Îi plăcea frunzele cerate, oftatul cucului
Umbla desculț prin calda țărână, strecurată de vreme
Asculta firul ierbii și-l auzea cum geme.
(Aici se scurtează iar versul)
Era frumosul bătrân
Un Dumnezeu de Dobreț
Ce visa vara în fân
Cai păscând pe pereți
Vene cu sticla cu vin
Să dea un strop de pomană
Spuneam un bogdaproste plin
Și viei scăpate de mană
Era un mute de Om
Călca spre suta de ani
Înflorit și pur ca un pom
N-avea pe Lume dușmani
Era o candelă vie
Aghiazmă cu busuioc
Purta ițari de dimie
Și cânta din frunză cu foc
Era frumosul bătrân
În satul meu Dumnezeu
Mirosea a credință de fân
L-am văzut, l-am văzut
Numai Eu!
Din volumul „Raiul meu e doar în vatră"
Numele și prenumele nostru,
Timpul și sufletul,
Nunțile și cimitirul,
Monumentul din lacrimi.
Natura, Cuvântul, Culoarea...
Culmea, și dacă nu suntem îndeajuns de vigilenți...
... Prăpastia,
Sudoarea mamelor,
Însumații cai și obsedantul cântec de cuc,
Roua dimineților și urmele desculțe ale țăranilor...
Muzeul e în sat și nu satul în muzeu...
Iarna blajină
A intrat in voi, intai, ca o lumină
Preacinstita, pomule,
Preagingase, omule.
A ramas de asta-vara
Luna in ramuri de ceara.
Pomule mic,
Ce torci tu, borangic?
Buruienile sunt imbracate
Si incaltate
Cu tarligi
De panglici.
In streasinile mele
Vrabile au adus perini si saltele.
Pisica batrana
Si-a pus ciorapii de lana
Si torcand pe nestiute
Din carambi si capute
S-a-mbracat cu tricou
Cenusiu si nou.
Toata lumea se joaca
De-a un fir de promoroaca,
De-a tandara, de-a cremenea,
Vrand sa fie-asemenea.
Floarea nu mai vrea sa dea
Si s-a facut nuia.
Apa face minuni
Si soiuri de minciuni.
La jghiaburi, burlane si ciuturi:
Vergele, margele si ciucuri.
Melcul urduros
S-a facut somnuros:
Dintr-un fel de pamantel,
Pe care-l stie el
Si cu un fel de mestesug,
Si-a facut un fel de belsug
Sfredelit, gaurit, invartit -
Si s-a zidit
Pe un an
Intr-un fel de pantof, dintr-un fel de portelan.
Toate taie, toate-nteapa,
Din vazduh si apa,
Si presarat cu ghimpi mici
Pamantul se ghemuie, umflat ca un arici.
Aş da orice, avere și putere,
aș da ce-mi place și ce mi se cere
ca-n viața mea bolnavă să învie
o săptămână din copilărie.
Să fiu din nou în clasele primare
și maica mea să știe ce mă doare,
să aibă cei bătrâni de toate
și eu să cred că orișice se poate.
Copilăria mea ca și a voastră
îmi intră ca o schijă prin fereastră
și mă omoară cu lumină vie
și simt în gât și-n nări coplilărie.
În ceas înnoptat,
În ceas nefiresc de limpede,
Când se aude vremea, arzând și picurând ca lumânările de ceară,
Stau cu Îngerul Morții la sfat.
Ochii lui sunt de pară,
Dar glasul lui e ca un cântec înfiorător de blând.
Peste chipul lui trec tremurătoare ape,
Și ceasurile toate s-au oprit simțindu-i pasul aproape.
”Spune-mi, îngere, în cel mai liniștit minut,
Când singuratică e noaptea ca o îndepărtată stea,
Dacă sub semnul palidei luni s-a născut
Sau sub semnul primăverilor, dragostea mea?
Spune-mi dacă iubitul cu brațul de spadă
Urcă-n legendă pe drumul de stele
Sau dacă pasul lui tânăr are să cadă
Cu acele soarelui, cândva, pe potecile mele.
Negru înger din ceata îngerilor solitari,
Peste ochii tăi de neagră lumină
Deschiși ca două zări pustii, pe chipul împietrit și rece
Doar apa morților tremurătoare trece.
Nu spui nimic. Și noaptea e atât de grea
De parcă toate nopțile de la-nceputul lumii
S-au strâns trudite și însingurate-n ea.
O, pentru cântecul așa de ușor
Ca glasul stelelor în serile în care nu se stinge nici o floare
Pe care îl cântă inima mea.
Apriga ta față mă doare
Și vorba ta nespusă e ca înghețul iernilor de grea.
Din volumul Moartea în cetate, 1943
Cine poate dezlega tainicul semn
Ce stă scris în sângele nostru
Ca neagra otravă din inima scânteietorului mac?
Crepuscularul cer, cu stele mai palide
Decât frunțile morților,
Ce, ca o apă stătută, s-a lăsat peste sufletul nostru,
Cine îl poate vedea?
Iată, cea mai ciudată noapte ne cheamă,
Plutim ca stelele mari, prin recile neguri.
Albastre mâinile noastre se împletesc
Fiecare, foc arzând mistuitor pentru sine.
Nu e nici o poartă deschisă,
Ochii adormiți ai caselor sunt cei mai plânși ochi
Ce-au adormit vreodată.
Viața noastră, așa de ușoară, așa de însingurată
E cea mai lunară trecere ce s-a-ntâmplat vreodată.
După fiecare zăvor zace un vechi blestem
Care deschide zăvoarele,
După care cărările sângelui nostru visează și gem?
Cine va închide pleoapele
După care ochii noștri ard în întuneric așa de mistuitor,
Așa de secați de lacrimi, că simțim cum ne dor?
Iată, murim toți în noaptea asta
Cu frunțile astfel îngropate în mâini,
Sub tic-tac-ul arar al vechilor ceasuri.
Prin storurile trase, începem să auzim de departe
Cântecul acela nefiresc,
Pe care îl cântă apele moarte
La cea din urmă răscruce de drum pământesc.
