Cântec de dragoste - George Țărnea

                                                                                                                                                                                                         

E atâta ură

strânsă între noi,

sunt atâtea ziduri,

sunt atâtea ploi.

Sunt atâtea visuri

care ne-au minţit

și-o atât de rece

lamă de cuţit.

Tu mai treci prin rouă,

eu mai dau prin gropi

și-s aceleaşi urme

sub aceiaşi plopi.

Dar e-atâta ură

dincolo de drum

cât s-ajungă toate

pulbere şi scrum.

Eu mai vin pe-acasă,

tu mai plângi un an

și-s atâtea vorbe

aruncate-n van.

Sunt atâtea lanţuri

sunt atâtea chei -

ce mai pot să-ţi dărui,

ce mai poţi să-mi iei?

Claudia Millian Minulescu - Biografie

Claudia Millian Minulescu (n. 21 februarie 1887, București - d. 21 septembrie 1961) a fost o poetă, scriitoare de teatru și proză, pictoriță, jurnalistă.

Părinții săi au fost Ion Millian, inginer petrolist și Maria Negolescu, fiica unui învățător din Câmpulung Muscel. În 1914 se căsătorește cu poetul simbolist Ion Minulescu. A fost profesoară de desen, dar s-a afirmat și în publicistică, poezie și pictură. Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică. Debutează în ziarul ploieștean Lumina cu poezia Din trecut (1906). Sub pseudonimul Dinu Șerban, a publicat opt piese de teatru. Este înmormântată alături de soțul său Ion Minulescu (stins în 1944) la Cimitirul Bellu.

Volume publicate

Versuri

1914 - Debutează în volum cu Garoafe roșii - versuri
1922 - Cântări pentru pasărea albastră - versuri
1936 - Întregire - volum de versuri la Cartea Românească
Memorialistică Modificare
1968 - Triptic memorial - volum memorialistic, publicat postum
1973 - Cartea mea de aduceri aminte

Proză

După paravan
Rozina
Fericirea mea
Vreau să trăiesc
Șapte gâște potcovite
Veronica Micle (singura piesă reprezentată pe scenă)
Ana Ipătescu
Dinozaurii.                                                                                                                                                                                                                                                                                                         

Doina - Mihai Eminescu

                                                                                                                                                                                                                                                            

De la Nistru pân' la Tissa

tot românul plânsu-mi-s-a,

că nu mai poate străbate

de-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân' la mare

vin muscalii de-a călare,

de la mare la Hotin

mereu calea ne-o aţin;

din Boian la Vatra-Dornii

au umplut omida cornii,

și străinul te tot paşte

de nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale

și-au făcut duşmanii cale,

din Sătmar pân' în Săcele

numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul!

Îndărăt tot dă ca racul,

nici îi merge, nici se-ndeamnă,

nici îi este toamna toamnă,

nici e vară vara lui,

și-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

curg duşmanii în puhoi

și s-aşează pe la noi;

și cum vin cu drum de fier

toate cântecele pier,

zboară păsările toate

de neagra străinătate;

numai umbra spinului

la uşa creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,

codrul - frate cu românul -

de secure se tot pleacă

și izvoarele îi seacă -

sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,

mânca-i-ar inima câinii,

mânca-i-ar casa pustia,

și neamul nemernicia!

Ştefane, Măria ta,

tu la Putna nu mai sta,

las' arhimandritului

toată grija schitului,

lasă grija sfinţilor

în sama părinţilor,

clopotele să le tragă

ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

doar s-a-ndura Dumnezeu,

ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt,

să te-aud din corn sunând

și Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,

ai s-aduni Moldova toată,

de-i suna de două ori,

îți vin codri-n ajutor,

de-i suna a treia oară

toți duşmanii or să piară

din hotară în hotară -

îndrăgi-i-ar ciorile

și spânzurătorile!

Către Galateea - Nichita Stănescu

                                                                                                                                                        

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile

şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău

ce cutremur au şi ce culoare anume,

şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,

şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda

şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre

şi mă rog de tine,

naşte-mă. 

Ştiu tot ce e mai departe de tine, 

atât de departe, încât nu mai există aproape -

după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...

şi tot ce e dincolo de ele,

şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.

De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun 

pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. 

Şi mă rog de tine,

naşte-mă. 

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.

Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,

sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui

copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,

râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău, 

şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,

pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,

naşte-mă. Naşte-mă.

Miraj de iarnă - A. E. Baconsky

                                                                                                                                                                         
Aicea totul seamănă cu tine
sau poate eu asemănări îți caut;
flori de ninsoare mari, diamantine,
suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalți și copleșiți de nea
par crini enormi acoperiți de floare -
cu dorul meu de pretutindenea
te caut ca o plantă suitoare.

În șarpele de fum ce suie lin
făptura ta subțire se mlădie,
vântul de nord în fulgii care vin
te spulberă, te-adoarme și te-nvie.

Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori
tresar și se-nfioară omenește,
și parcă însăși noaptea uneori
cu ochii tăi de-aproape mă privește.

O, ceas de taină - clipele dispar,
e numai gândul meu umblând aiurea.
Și neaua cu sclipiri de nenufar
trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte...
din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
topește-n jur imensele zăpezi.

Romanța noului venit - Ion Minulescu

Străinule ce baţi la poartă,
de unde vii
și cine eşti?...
Străinule de lumea noastră,
răspunde-ne de unde vii,
prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti
și-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...

De unde vin?...
De unde pot veni, când ochii-mi,
plini de regrete şi tristeţi,
par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi?
Priviţi...
sandalele-mi sunt rupte,
iar toga ce mi-o dete-Apollo
în noaprea când pornii spre voi
abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.
Sunt gol -

Căci calea-mi fuse lungă
și-n calea mea-întâlnii pe rând
pe toţi câţi vrură să vă vândă
podoabe noi ce nu se vând,
pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi

pe cei ce vrură
să vă-ndrumeze spre mai bine -
spre-acel frumos întrezărit
în armoniile eterne
dintr-un sfârşit
și-un infinit,
pe cei ce v-au adus lumina,
pe cei ce i-aţi primit cu ură

și i-aţi gonit cu pietre -
pietre ce s-or preface-n piedestale
în clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...

De unde vin?
Eu vin din lumea creată dincolo de zare -
din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,
eu vin din lumea-n care
nu-i ceru-albastru,
și copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi,
din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi,
din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă,
din lumea ultimului cântec,
purtat pe-a berzelor aripă
din ţărm în ţărm,
din ţară-n ţară,
din om în om,
din gură-n gură, -
din lumea celor patru vânturi
și patru puncte cardinale!...

Deschideţi poarta dar,
și-n cale
ieșiți-mi toţi cu foi de laur,
iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură,
veniți în jurul meu degrabă,
și-n cântul lirelor de aur,
porniți cu mine împreună
spre lumea-n care nu-s castele cu punţi
și şanţuri feodale,
nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi...
veniți cu toţii cât mai e vreme,
și mai puteţi cânta -
veniți!...
Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii
și--n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii!
Iar cânturile voastre -
cânturi cu care azi cerşiţi o pâine -
să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!...
dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Era prin anul una mie şi nouă sute opt - îmi pare.

Doamne unde-ai să ne-așezi pe noi? - Magda Isanos

Doamne, unde-ai să ne aşezi pe noi,
Visătorii,
Care-am băut din corola florii
De mătrăgună - şi-am trăit goi?
N-am avut altă avuţie
Decât praful de pe tălpile noastre,
Altă casă decât zările albastre
Din copilărie.
Oamenii, ocolindu-ne, - au zis:
Cine sunt aceşti visători de vis?
N-am avut linişte, n-am avut masă-aşezată,
Însă tu ne zâmbeai câteodată.
Te-arătai la sfârşitul câte unui cuvânt,
Erai ca un fluture, ca o pală de vânt.
Şi noi ne spuneam rugăciunile,
Încrezători în toate minunile.
Doamne, dintre toți copiii tăi,
Numai noi am fost ca paserile-n aceste văi.
Iartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne în grădinile
Pe care îngerii tăi le-au plivit.
Pune-ţi mâinile
Pe ranele noastre prea pământeşti
Și spune că ne vindeci şi ne primeşti !

Când anii trec... - Traian Dorz

Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul

Viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim.
Şi undeva în cale stă neştiut mormântul
Şi nimeni nu cunoaşte în care ţintirim.

Doamne-n calea dreaptă minte înţeleaptă
Dă-ne să umblăm
Ca în veşnicie sfânta-mpărăţie
Dulce s-o gustăm.

Când viaţa ni-i-nainte ne pare-atât de lungă
Că nu ştim cum ar trece mai grabnic anii mei.
Când viaţa ni-i în urmă am vrea să tot ne-ajungă
Dar nu ne mai ajunge şi-o plângem singurei.

Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare
Iubire, tinereţe, şi soţi, şi legământ
Le risipim în patimi, şi-n râs, şi-n nepăsare
Când le-am pierdut, zadarnic le mai plângem preţul sfânt.

Când anii trec ca norii şi stările ca vântul
O, suflet scump grijeşte-ţi avutul cel sublim.
Oriunde mori, iubirea s-o ţii şi legământul
Ca să învii cu ele din orice ţintirim.

Când - Virgil Carianopol

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
Şi nu mai poţi străbate de desiş,
Închide ochii şi-ai să vezi departe
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei să fii de depărtări aproape
Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,
Te depărtează şi mai mult de toate,
Că depărtarea-apropie mereu.

Trăsura - Adrian Păunescu

                                                                                                                     

Din patru direcţii şi chiar din mai multe,

Un foşnet ş-un zgomot de paşi:

Trăsura cu domnul Mihai Eminescu

Se-aude venind către Iaşi.

Dar, Doamne al nostru, ce vii de departe,

Ce palid la faţă mai eşti!

Şi ce mai e, Doamne, prin cer şi prin stele?

Şi ce e pe la Bucureşti?

Sau vii dinspre casa natală, poete?

Sau vii dinspre morţi către vii?

Şi spune-ne dacă sunt numai iluzii

Și spune-ne dacă-ntârzii.

Se-aude pe piatră un ritm de copită

Ce plânge ciudat în urmaşi:

Trăsura cu domnul Mihai Eminescu

Se-aude venind către Iaşi.

Dar nu mai ajunge, vai, nu mai ajunge

Şi unii se nasc, alţii mor,

Pe semnul acesta, dau vaiere plopii

Şi teiul mai plânge de dor.

Şi teamă, mi-e teamă, că totul aşa e,

La limita fizicii reci,

Trăsura cu domnul Mihai Eminescu

Venind, nu ajunge în veci.

Ea vine mereu, se-aude că vine,

E-atât de aproape acum

Dar n-are deloc consistenţă trăsura

Şi caii sunt parcă de fum.

Oricum, cât va fi pe pământ România,

O dată cu ultimii paşi,

Trăsura cu domnul Mihai Eminescu

Veni-va mereu către Iaşi.

Fiţi gata să-i faceţi primirea înaltă,

Chiar dacă simţiţi tristul gând,

Că veşnic veni-va trăsura aceasta

Şi nu va ajunge nicicând.

Cântece II - Octavian Goga

Mor azi zâmbetele mele,
Moare-ntreaga vraja firii,
În paharul din fereastră
Mor la noapte trandafirii.

Nici de cântec din tilincă
Nu mai tremură brădetul,
Jos la marginea dumbrăvii
Se usucă zmeuretul...

Mor poveştile în pragul
Nopţilor la şezătoare,
Moare-o stea-n adâncul mării,
Şi iubirea noastră moare.

Eu rămân să ţes statornic
Cântecul de îngropare:
Zilelor de săptămână,
Zilelor de sărbătoare.

Voiaj - Leonid Dimov

Fii gata. Străzile deşarte

se împreună-n tainic rut.
Ne vom urca peste o clipă
într-un vehicul nevăzut.

Mai şterge-mi zaua ruginită,
așază-mi chivăra mai drept
și vezi de ce nu vine carul
cu cavalerii ce-i aştept,

Pe drum ai să-mi cârpeşti mătasa
întunecimii de pe scut.
Ne luminează degetarul
dintr-un metal necunoscut.

Portret cu cireșe la urechi - Ana Blandiana

Mi se mai coc

lângă urechi

astăzi perechi

mâine deloc

cireșe dulci

copilărești

Tu încă eşti

ca şi atunci

ușor din umeri

când te-ndoi

foi de trifoi

tu încă numeri

Tu încă-mi pui

ca alteori

cununi de flori

pe sub gutui

Şi pe sub pruni

pe sub caişi

cu ochii-nchişi

tu încă-aduni

Luni şi cu marţi

și joi cu vineri

de anii tineri

să mă desparţi

Cireşe port

cercei de-o oară

ce-mi înconjoară

obrazul mort

Şi cât de straniu

cununi de flori

maci şi bujori

îmi stau pe craniu.

Voi fi stea - Radu Stanca

Azi dimineață eram rouă.
A venit soarele și m-a băut
Lumea împărțindu-mi-o în două.
Dragoste, dragostea mea,
Azi dimineață, eram rouă...

Azi la amiază, eram nor.
A venit soarele și m-a băut
Picătură cu picătură, ușor.
Dragoste, dragostea mea,
Azi la amiază, eram nor...

Astă seară voi fi stea.
N-am să clipesc de multe ori,
Marea mă cheamă, vrea să mă bea.
Dragoste, dragostea mea,
Astă seară voi fi stea...

Azi dimineață eram rouă,
Azi la amiază eram nor,
Astă seară voi fi stea...
Azi dimineață eram rouă,
Azi la amiază eram nor,
Marea mă cheamă, vrea să mă bea
Dragostea mea,
Astă seară voi fi stea...

Întâlnire la zero grade - Vasile Groza

Am străbătut mări și oceane
Căutându-te-n abisuri
De iubire mi-era foame
Am trăit numai din visuri.

Iată-mă-s, iubirea mea
Prințesa ghețarilor
Am venit în țara ta
Țara îndrăgostiților

Tu a fost să-mi fi aleasa
După atâta drag și dor
Eu ca mire, tu mireasa
În țara ghețarilor.

Basm neisprăvit - Șt. O Iosif

A fost o fată de-mpărat

Frumoasă ca o zână...

A fost o fată de-mpărat

Cu ochi vicleni, cu păr buclat,

Cu inima păgână.

Sta visătoare-odată-n prag

Și-un paj trecea pe scară,

Sta visătoare-odată-n prag,

Și-n treacăt îi șopti: Mi-ești drag,

Mi-ești drag din cale-afară!

A doua zi îi iese-n drum:

Mi-ești drag cât nu pot spune!

A doua zi îi iese-n drum,

Și fuge, izbucnind acum

În hohote nebune...

Iubite, să-ți mai spun ai vrea,

Cum s-a-ncheiat povestea?

Iubite, să-ți mai spun ai vrea?...

Dar dac-ar fi povestea mea

În rândurile-acestea?

Departe sunt de tine - Mihai Eminescu

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,

Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.

Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,

Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;

Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,

Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,

Şi-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,

Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;

Cu braţele-amândouă de gâtul me te-anini

Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...

Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,

În sărutări unim noi sărmanele vieţi...

O! glasul amintirii rămâie pururi mut,

Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,

Să uit cum dup-o clipă din braţe-mi te-ai smult...

Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Bărbatul și femeia - Victor Hugo

Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.
Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţă, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desăvârşită.
Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind înseamnă a avea în frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia - o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.

Uite, vine Moș Crăciun - Otilia Cazimir

Prin nămeți, în fapt de seară,
a plecat către oraș
Moș Crăciun c-un iepuraș
înhămat la sănioară.

Drumurile-s troienite,
noaptea vine, gerul crește...
cu urechile ciulite
iepurașul se grăbește.

Uite-o casă colo-n vale,
cu ferestre luminate.
Moșul s-a oprit din cale,
cu toiagu-n poartă bate:

- Bună seara, bună seara!
Iaca, vin cu sănioara
și cu daruri proaspete.
Bucuroși de oaspete?

- Bucuroși, bucuroși,
strigă glasuri de copii.
Moșule, de unde vii?
- Iacă, vin din moși-strămoși,
încărcat cu jucării!

Noapte rece și albastră.
Ies copiii la fereastră,
să se uite cum coboară,
prin troianul uriaș,
Moș Crăciun c-un iepuraș
înhămat la sănioară.

Cântece simple: Mărior III - Benjamin Fondane

Din nou ne cheamă iarna la sobă, să vorbim.

Ciori au bătut văzduhul ca nişte cuie şi-mi
place-n urechi tăcerea cum scârţâie...
pesemne, iar au pornit, în uliţi, căruţele cu lemne.

Amurg. De-ar bate-n uşă deodată, cineva,
Desigur că i-aş spune: intră! Și ar intra.
Tăcerea-n noi şi-n seara căzută-ntre covoare,
ar fierbe ca un cântec călduţ, de samovare.

N-ai întreba nimica şi-ai aştepta răspuns -
ți-aş spune: o lumină din mine s-a ascuns.
Vrei să ţi-i pun la sobă pantofii de mătasă?
Ţi-aş spune: ai picioare ca iepuri mici de casă;
și vorbele-ar rămâne limpezi şi grele-n noi,
ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
Şi mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă
făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă,
cu capu-n mâni visată, deştept, de-atâtea ori!...
- am bănuit că-i iarnă afară după ciori,
și-aş fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză,
sufletul, cât o umbră crescut sub frunză.

Cișmigiu de toamnă - Ion Pillat

Verde nou al primăverii, roș al florilor de vară,

toamna, galbenul din frunza ta târzie mi-e mai drag,

fie ca-n velinți tăcute inimi de-aur le presară,

fie că foșnește-n taina mătăsosului tău steag.

Zi senină, zi rodită ca o poamă de lumină,

câtă floare prea devreme scuturată te-a dorit,

să te pot culege astăzi - cer, și suflet, și grădină

Cișmigiule de toamnă, de-amintire biruit.

De pe podul ce oglindă arcu-ntins al pietrei sale

peste apa unde lebezi dorm pe teiul tremurat,

cine m-a chemat pe nume, cine m-a oprit în cale?

Umbra ta de altădată și un ram îngândurat.

Verde dor al primăverii, foc al dragostei din vară,

toamna, părul de-aur moale al iubirii mi-e mai drag

când strivesc și ani, și zile ce covorul tău presară

și-mi foșnești a moarte-n suflet, mătăsos și galben steag.

Fugi - Veronica Micle

„Fugi”. Îți zic, căci a mea minte

prevestește numai rău;
„Nu te du”, şoptește-n taină
sufletul şi dorul meu.

Tu cunoşti câtă iubire
pentru tine eu păstrez,
și-apoi cu cuvinte rele
cum mereu te depărtez;

Şi nu ştii cui a te-ncrede
vorbelor ce ţi-am rostit,
sau iubirii făr’ de margini
ce tu-n ochii-mi ai cetit.

Vai! Şi eu nedumerită
mă muncesc cu mult mai mult
căci nu ştiu ce-a fi mai bine:
mintea, inima s-ascult?

Cântec de liniștit bolnava - Virgil Carianopol

Dormi, scumpa mea, și nu te teme,
Nu-i nimeni, nimeni n-a venit.
Parfumul doar din crizanteme
Te-a mângâiat și te-a trezit.

Sunt ușile de mult închise,
Perdelele le-am tras de-a rând.
N-am mai lăsat întredeschise
Decât ferestrele la gând.

Nu tresări, nimic n-apasă,
Nu-ncearcă nimeni la uluc.
Nu calcă nimenea prin casă,
Sunt orele, care se duc.

Nu te-nfrica, e noapte clară,
Iar stelele-au ieșit duium.
Nu umblă nimenea pe-afară,
Trec frunzele, grăbind, pe drum.

Colindă de inimă - Nichita Stănescu

Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colțuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.

Brațul meu, o coadă de cometă,
umărul și pieptul meu - cer.
Căldura lor secretă
lucește albastră de ger.

Să fiți liniștiți, să aveți parte de liniștea albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc ora, clipită.

Ave vouă, bărbaților, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupra secundelor, orelor
cu zăpada argintie și mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang, numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singură stea
și-o nenumărare de ceruri albastre.

Unghi - Marin Sorescu

I-a pus o mână la ochi

Şi i-a arătat lumea,

Desenată mare

Pe un panou.

- Ce literă e asta?

L-a întrebat.

- Noaptea, a răspuns el.

- Te înşeli, este soarele.

Noaptea ştim cu toţii,

N-are raze. Dar asta?

- Noaptea.

- Mă faci să râd!

Este marea, de unde

Atâta întuneric în mare?

Dar asta?

- Noaptea.

- O, este femeia.

Noaptea nu are sâni, dragul meu.

Desigur te-a indus în eroare

Părul cel negru. Dar asta?

Uită-te bine la ea

Înainte de-a răspunde.

- Tot noaptea.

- Păcat, nici acum n-ai ghicit;

Litera asta tocmai erai

Tu.

Strofă risipită - Otilia Cazimir

Eu niciodată nu pot fi de vină...
când plouă sau e cerul înnorat
și mor pe straturi florile-n grădină,
să știi că numai tu ești vinovat.

În fericire - George Bacovia

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    

Sunt clipe când toate le am...

Tăcute, duioase psihoze -

Frumoase poveşti ca visuri de roze...

Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am...

Viaţa se duce-n şir de cuvinte-

Un cântec de mult… înainte...

Momente când toate le am...