Melancolie - George Bacovia

 

Ce chiot, ce vaiet în toamnă... 

și codrul sălbatec vuieşte -

răsună-n coclauri un bucium, 

și doina mai jalnic porneşte. 

- Ascultă, tu, bine, iubito, 

nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

ascultă cum greu, din adâncuri, 

pământul la dânsul ne cheamă...

Spre trecut - Nicolae Iorga

De ești din vremea de lumină,

cu inima de soare plină,

întoarce-te înspre trecut:

fii omul care te-ai născut.

Căci, azi, sunt suflete de fier;

palate ard, popoare pier:

sunt moarte toate florile

și goale roate zorile.

Cocorul - Leonida Lari

 

Să nu-ți faci griji vreodată cine-aș fi eu, 

care e locul meu în al cârdului cor, 

nu aș porni cu tine la un drum greu, 

dar nici ușor.

Vântul copacii prinde a-i dezgoli, 

frigul se face de-acum tot mai simțit, 

să nu mă-ntrebi unde merg: spre miază-zi

sau răsărit.

Poate aici, în iarnă, am să rămân

propriei vieți mai făcând un rotocol, 

sunt un cocor singuratic și nu convin

vreunui stol.

Poate că am să pornesc, totuși, în zbor

ca o săgeată de foc peste zăpezi

și-n primăvară, poate, pe-un cap de nor

ai să mă vezi.

Oricâte semne mi-ai face de coborât, 

oricum m-ai crede: nebun sau înțelept

n-am să cobor nicidecum - tu cânți din gât, 

eu cânt din piept.

La margine - Grigore Vieru

Cu-ale mele doine sacre

stau în miezul unei lacrimi

la o margine de Ţară,

nici în Ţară, nici afară.

"Nu suntem săraci de-avere,

ci săraci de mângâiere",

nu suntem săraci de pâine

ci de tihnă, de-al ei bine.

Fără mare, fără munte,

Doamne, dă-mi măcar o punte,

dă-mi o punte peste ape,

să-mi văd neamul de aproape.

"Nu suntem săraci de-avere,

ci săraci de mângâiere",

nu suntem săraci de pâine

ci de tihnă, de-al ei bine.

A douăzecea scrisoare - George Ţărnea

 

Era o iarnă cu miros de mere

și-un brad ca o mireasă în papuci

gătit de noi cu stele efemere,

cu valuri de beteală și cu nuci.

Și nu puteam gândi decât de bine

privind printre lumini, ca-ntr-un izvor,

cum picura din ceara de albine

subțire fir de lacrimi pe covor.

Căzuse cerul undeva pe-aproape

și-n strâmta casă, cât un bob de mei,

o noapte furișată prin hârtoape

te îndemna să plângi cu ochii mei.

De câte ori n-aș vrea să mi se pară

că am fi fost acolo doar în vis,

dar prea ne știam trădați pe dinafară

și prea concret în mine te-ai închis.

Așa încât, uitarea nu ajunge

să-ngroape o poveste sub zăpezi

și lama unui cântec ne străpunge,

deși ți-e tot mai frică să mă crezi.

Plutește ca și-atunci un fel de boare

peste ulciorul plin cu lapte crud,

neliniștea începe să coboare

și cum să mai îndur că nu te-aud.

Se sparge gheața nopții de pe urmă

și, ca o haită rea de lupi flămânzi,

abia atinsă amintirea scurmă

prin ochii tăi uimiți și-atât de blânzi.

Pe sub zăpadă încă se mai toarce

o lacrimă din visul irosit

și cât aș vrea să ne putem întoarce

la vechiul cort de fildeș, părăsit.

Iarnă clinică - Ioana Crăciunescu

Mi-e frică și mi-e rușine

de mine, de oasele mele, de sexul meu.

Există un mers înapoi în tumoare,

o reașezare a morții în țesuturi,

o bucurie a depravării.

O sanie ca un tăvălug, trasă de reni,

ți se suie în pat, ți se așează pe piept cu toată greutatea,

te privește în ochi, îți scuipă în față imaginile copilăriei

– clopoței, stridențe spărgând auzul – îți ninge pe creier.

Unde se vor fi dus toate proiecțiile tale

toți câinii prieteni

gudureala mârâitul lor curtenitor…

Pe aleile ospiciului hulubi albi ciugulesc grăunțe

zăpada

dormitoare de soldați nervii mei – mereu în alarmă.

În memoria nopții

țâșnește feroce, agilă ca o panteră, imaginea ta!

O altă fișă personală - Ioana Crăciunescu

 

Curge apă din cer peste nervii mei morți

pe un câmp de bătaie.

Apa îmi spală de sânge-nchegat măruntaiele,

creierul, beregata.

Școlărița numerotată, mielușea albă stropită de mașini

pe mijlocul șoselei în vinerea mare.

Ude îmi sunt șosetele, îmi sar pantofii din picioare,

fug de-mi sar ochii de timpul real și uscat de acum.

Moartea aleargă odată cu mine în aceleași sandale

pe aceeași parte de drum.

Gunoaie, canale-nfundate, mizerii adunate în straturi,

sub toate o inimă tresărind ca un șobolan ud

dezvelit în lumină.

Fără vreo vină la paisprezece ani alergam fericită

cu cămașa descheiată prin ploaie, cu fotografii 3/4

pentru primul meu buletin…

Mănânc și dorm ca un străin. Ne ungem cu unsori,

ne tundem, ne tăiem unghiile subțiri.

Așezați pe lame stau și ne privesc perplecși

luxurianții noștri copii.

Până azi au fost vii toate întâmplările !

Un miros bătrân îmi hăituiește nările,

mă stoarce de ultima vlagă…

dragă eu plec

așteaptă-mă dragă…

Supa de ceapă - Ioana Crăciunescu

 

Am vrut să scriu "Supa de ceapă" am scris-o

și nu era ea.

Vreau să scriu "Supa de ceapă" o scriu și ea

nici nu este.

Și la urma urmei de ce aș scrie "Supa de ceapă"?

Și la urma urmei de ce nu aș scrie "Supa de ceapă"

dacă acesta e chiar gustul

culoarea?!

Pe când tăiam mărunt

într-o bucătărie de țară, o ceapă mare și roșie,

o ceapă de apă, culegând în bărbie șirul de lacrimi

pe când așezați

de o parte a mesei prieteni de alta dușmani

așteptau cu blidele goale privindu-mă toți

drept în ceafă

am simțit o poftă grozavă să îmi agăț de o grindă

gingașul meu gât de girafă

să aflu

care sunt ciupercile otrăvitoare de care mușcătură

de șarpe moare omul cum se moare de moarte bună

și cum

se moare de moarte rea, cu alte cuvinte am simțit

o poftă grozavă să las totul baltă

cu atâta plâns mă hrăneam că ceilalți

puteau să stea și să aștepte pot spune chiar

că îi uram

când

un suflet blând

pe aproape

ușor stingherit

a fâșâit din aripă!

Atunci am văzut lăcrimând și ochiul maicii domnului

și ochiul pictat în clopotniță

am simțit mirosul rântașului ars, mușcând din gingii

am început din nou,

de la capăt

într-o bucătărie de țară, o ceapă mare și roșie,

o ceapă de apă

să tai.

Pictura “Natură statică cu legume și vase” Ion Theodorescu-Sion

Stampă - Ioana Crăciunescu

 

Ficatul bolnav al acelui oraș în care

hăituiți de respirația celor din spate

înaintăm

cor de nevolnici cu trepiede și note, în mâini.

Iubindu-ne în blănile noastre roase

pielea noastră întoarsă pe dos

sufletul nostru îngălbenit

ca o hârtie veche

ca o stampă

un cor de nevolnici

iubindu-se...

Jderi îmblăniți în jderi

lupi îmblăniți în lupi

oi cârlionțate cu unghii roșii

chinuindu-se

chinuind

ficatul bolnav al acelui oraș

creierul lui de faianță spălată.

Acoperind zgomotele infernului

cor de nevolnici cu note și trepiede, în mâini.

A căzut o frunză-n calea ta - Ioana Crăciunescu

 

A căzut o frunză-n calea ta

rătăcind pe-a vântului aripă.

Ai zărit-o şi-n aceeaşi clipă

ai strivit-o călcând peste ea.

N-avea grai să strige în urma ta,

nici puteri să spună cât o doare

și-a rămas pierdută în cărare,

ploi şi vânturi trecut-au peste ea.

Stătea lipită de pământ şi se întreba

ce ar face dacă vântul ar lua-o

și-o clipă în palma ta ar aşeza-o,

dar a rămas acolo undeva.

A căzut o frunză-n calea ta

și cine ştie câte or să mai cadă,

dar n-ai să ştii nicicând

și nu-ţi va da prin gând

Că prima frunza ce-a căzut

în drumul tău - am fost eu.

Blândă irosire - Ioana Crăciunescu

 

Specialistă desăvârșită măcinam în gol

posibile stări.

Nobile sentimente.

Râșnița de râs a mulțimii

își bătea joc de caznă

și de sârguință.

Chip neumbrit de îndoieli

(de unde oare îmi mai țâșneau în minte

săgețile sângerânde ale cârnii ?

Își schimbau parcă poziția în somn

animale mari, senzuale).

Sub blazonul de fier

picături de lapte mai lăsau sânii

desăvârșiți, inconștienți,

lacrimi crude de lapte.

Destul de nefericit. Mediocru.

Să-ți lingi răni aparente.

Nesuportând limita suportabilului,

să vinzi bilete într-un metrou,

să suferi de întuneric

și prima stație a viitorului să fie năruită demult

sub lămpi incandescente.

De cântece Parisu-i plin - Șt. O. Iosif

 

De cântece Parisu-i plin

ca marea de sirene,

și nu mai pleacă cei ce vin

pe ţărmul mândrei Sene.

La Napoli, grădinile

nu ştiu ce e zăpada,

și-n golfuri mandolinele

îngână serenada.

Suspină ţitera-n Tirol

când în tăcerea sfântă

vreun orb moşneag în capul gol

pe prispă stă şi cântă.

Zănatic ţipăt de viori

e-n veselele ciarde,

cântarea asta-ţi dă fiori

și tremură, şi arde…

Dar creadă cine cum o vrea,

cum crede să-şi aleagă;

nu-s doine ca în ţara mea

pe lumea asta-ntreagă!

Barbarul - Ion Pillat

E-n mine-o herghelie de armăsari. Sunt unii

mai albi ca spuma-nvoaltă, zvârlită-n vânt de mare,

mai albi decât e coama Licornei legendare; 

sunt alţii, fără pată, mai negri ca tăciunii.

Toţi încordaţi aşteaptă şi rânchezând, nebunii, 

buceacurule vremii să le despic călare. 

M-aştern cu ei câmpiei, dar prăbuşit în zare 

mă ridic iar; mai aprig sub nepăsarea lunii

M-arunc stăpân pe altul; mă-ntunec în pustie...

si voi urla năprasnic în liniştea târzie,

când calul cel din urmă va necheza spre stele:

Tovarăşe, cu mine în moarte o să sari, 

tu, cel mai fără margini al sufletelor mele!

E-n mine-o herghelie de falnici armăsari.

Ecologică - Marin Sorescu

Omul, specie perfidă, 

ce-mblânzeşte să ucidă, 

ce domesticeşte fiare 

spre-a le pune în frigare.

Surâzând capcane-ntinde 

și pădurea o aprinde 

seacă cerul, surâzând, 

numai moarte are-n gând.

Pipăie în infinit

cu buricu-i de cuţit, 

unde în eter trimite,

numai spre-a se compromite.

Început, sfârşit de drum, 

trece-nfăşurat în fum 

prim al minţii, rob al gurii, 

Aberaţie-a naturii...

țipă pasăre şi pom: 

Doamne, scapă-ne de om!

Oameni de prisos - Nicolae Iorga

 

În zi de crudă foamete

fiindu-li lehamite

în Marginea ţării întregi

au vrut s-ucidă pe moşnegi.

Iar ei au zis "Nu fiţi păgâni,

răbdați puţin pe cei bătrâni:

de-a lungul căii morţilor

ei sunt în pragul porţilor.

Umilința - Ana Blandiana

 

Nu pot împiedica ziua să aibă douăzeci și patru de ore.

Pot doar spune:

iartă-mă pentru durata zilei;

nu pot împiedica zborul fluturilor din viermi,

pot doar să te rog să mă ierți pentru viermi, pentru fluturi;

iartă-mă că florile se fac fructe, și fructele sâmburi,

și sâmburii pomi;

iartă-mă că izvoarele se fac fluvii,

și fluviile mări, și mările oceane;

iartă-mă că iubirile se fac nou-născuți,

și nou-născuții singurătăți, și singurătățile iubiri...

Nimic, nimic nu pot să împiedic,

toate-și urmează destinul și nu mă întreabă,

nici ultimul fir de nisip, nici sângele meu,

eu pot doar spune - 

Iartă-mă!