Powered By Blogger

31 ian. 2022

Sunt iarna lumii - Adrian Păunescu

















Pedepsiți-mi ochii vinovați,

m-am întors cu iarna din Carpați,

m-am întors cu frigu-n pumnii mei,

ninge cârlionți de piei de miei.


Eu sunt vinovat de-acest prăpăd,

imediat îngheață tot ce văd,

aburesc grilajele de fier,

a nenorocire și a ger.


Viscolul s-a pus să frângă punți,

m-am întors cu iarna dinspre munți,

port și eu, ca orice vinovat,

virusul ce-n lume a intrat.


Și din carnea mea abia îmi smulg

virusul de iarnă și de fulg,

pedepsiți-mi grabnic ochii mici,

că au fost cu viscolul complici.


Iarnă am adus peste oraș,

scrum de iarnă așternând sub pași,

și vă rog să mă iertați și voi,

c-am venit cu iarna înapoi.


2004

29 ian. 2022

Pomenire ție, Ștefan cel Mare - Dominic Stanca


 














Zaci sub această lespede rece

dar tu ești pretutindeni.

În fiece bruș de pământ;

în bobul de grâu, de mei, de tămâie

în sabia frunzei, în piatra din râu

peste tot înflorești, primăvară eternă

în inimi, în sălcii, în spic, în cicoare.

A cui e dumbrava? A lui Ștefan cel Mare!

A cui e fântâna? A lui Ștefan cel Mare!

Cine-a dat pomilor umbra-n cărare?

Ștefan cel Mare!

Turnul, acum povârnit în spre apă,

numele tău îl păstrează pe zid,

râul când sapă sub alb

îi dezgroapă bourul tău pe fiece blid.


A cui e cetatea? A lui Ștefan cel Mare!

Polobocul din zid, mucezit sub firidă,

ulcica de lut... a lui Ștefan cel Mare!

Toate sânt ale tale.. ale tale sunt colinele,

movile cu cerul pe umeri și stânele.

Te-ngână în spume de armi Durăul

te leagănă-n frunze vița de vie

Cotnarii-s ai tăi si Hârlăul!

Stejarii bătrâni poartă numele tău,

codrii din munți și codrii din văi

poartă numele tău.

Duzii cei drepți ca lumânarea de său

străjeri lângă drum, poartă numele tău!

Pe-aici a trecut Ștefan cel Mare,

aici a rămas în popas Ștefan cel Mare,

aici a vânat căprioare,

aici hoarde tătare,

aici a zvârlit o săgeată mai departe de Soare.

28 ian. 2022

Cerșetoarea - Serghei Esenin

















O fetiță mică plânge sub fereastră la conac,

ca argintul sună-ntrânsul râsul vesel și buimac.

Plânge-ncet fetița prinsă de al toamnei frig de-amurg.

Cu mânuța degerată șterge lacrimi care-i curg.


Lăcrimând ea cere pâine, o fărâmă, cât-de-cât...

de obidă și de zbucium glasul i se stinge-n gât;

e înăbușit de larma celor ce pe chef pun preț,

și micuța stă și plânge sub râs vesel şi-ndrăzneţ.

27 ian. 2022

Patima - Nina Cassian

 
















Am visat azi-noapte sărutări,

câmpuri de garoafe zdrenţuite.

Soarele cu zveltele-i cuţite

înjunghiase cele patru zări -

sânge picura pe sărutări.


Aerul, ca-n preajma unui rug,

răspândea fluida lui rugină;

gura de sărutări mi-era plină,

aș fi vrut dar nu puteam să fug -

pâlpâia tot câmpul ca un rug.


O, pădure, platoşele-i verzi

adiau departe, în răcoare,

zdrențe de garoafe la picioare

mi-arătau cât mai aveam de mers

pân’ să-ajung la platoşele verzi.


Şi-am rămas la sărutări arzând,

cruntul soare izgonise norii;

scuturile verzi ale răcorii

nu aveam să le ating nicicând -

sărutam garoafele arzând...

26 ian. 2022

Servind la două prăvălii - Rumi















Nu alerga pretutindeni în lumea asta

căutând o gaură în care să te ascunzi,

sub fiare sălbatice în fiecare grotă!

Dacă trăieşti cu şoarecii,

vei ajunge în ghearele pisicilor.

Încearcă să eviţi locul capcanei feroce,

ține deschisă numai prăvălia

unde nu se mai vând ace de pescuit.

Tu eşti peştele care înoată liber în unda limpede.

25 ian. 2022

Cui ne lași Ană? - Mircea Micu

 
















parodie după poezia “Karenina” de Adrian Păunescu


Vine un tren și Ana Karenina

dă să se-arunce musai către el.

Mecanicule, stop, fă stop mașina,

e măritată, are și inel.


M-apropii, zic: ce-nseamnă asta, doamnă?

Vrei să ne lași buimaci și-ai nimănui,

păi, gestul ăsta tragic, zău, înseamnă

în inima bărbaților un cui.


Nu face fapta asta colosală,

nu vezi că nu mai știm ce vrem și cum.

Ascultă, se-aude-o vânzoleală

mai e un tren, auzi-l, e pe drum.


Ne lași orfani? Ce vom iubi de-acuma

tu ești fantoma Anelor prin veac

picând pe noi cum poate numai bruma

cade de zor pe umilul arac.


Nu vezi că dânsa n-are nici o formă

locomotiva vreau să zic, e-un soi

de fierărie veche și diformă

de parc-ar fi mașina 72.


O, Ana, Ana, Ana, Ana, Ana,

gândește-te la soțul tău fidel

care va bea otrava dintr-o cană

și disperați, vom bea în rând cu el.


Se uită Ana palidă și tristă

și tremură ca frunza de copac.

Apoi își suflă nasul în batistă

și-ntreabă-ncet: Sunteți cumva... burlac?

Zăpada - Tudor Arghezi












Fulg limpede şi pur, 

te-aştept să te scobori, 

petale de pe flori

sădite în azur.


Azurul se încheagă

să facă iernii salbă.

e-o trudă-n bolta-ntreagă

să-ţi facă fiinţa albă.


Dar ajungând la noi, 

cu steaua şi cu luna, 

tu treci întotdeauna

și laşi în lut noroi.

Mamă țară - Tudor Arghezi













Maică mulți te-au dușmănit
că eşti neam blagoslovit.
Unde sapă sapa locul
sare din pământ norocul.
Ai pământ şi ape multe
vântul stă să ţi le-asculte.
Şi izvoare călătoare 
crapii-n ele cât berbecii,
în pomi piersici cât dovlecii,
pepenii de zahăr roşu,
în grâu spicul cât cocoşu.
Pui un bob din el răsare
mia de mărgăritare:
dulce binecuvântare
fiecare fir de vânt
îl adie un descânt,
fiecare stea de sus
îl mângâie cum l-ai pus.
Noaptea-l coace şi ea, luna
caldă lui întotdeauna
și pe câmp cu ceru-n faţă
câmpul pletele-şi răsfaţă.
În adâncul lui tresare
altă vatră de izvoare
(ți-a făcut destinul semnul)
untul negru, undelemnul.

24 ian. 2022

Măriii Sale domnului Alexandru Ioan l - Grigore Alexandrescu














Timp dorit, zi de speranțe

fiu al țărei, salutare!

România, investită

în veşminte de serbare,

îți doreşte, iți urează

de mari fapte viața plină,

și se-nchină stelei tale

ce străluce de lumină.


Când de glasul omenirei

inspirată și condusă,

pleiada europeană,

de puternici regi compusă,

redă nației germinde

antici drepturi şi tărie,

soarta-ți se-nscria în ceruri

cu lumina cea mai vie.


Fă dar numele-ți să treacă,

între numele divine,

celor ce au fost ai lumei

nobili făcători de bine.

Secolul să te admire,

și cu noi să se fălească

Franța nația cea mare,

nația cavalerească.


Căci e aspră datorie

ce o nație impune,

căci e grea mult prea grea coroana

ce pe capul tău se pune.

Țara te salută, prințe,

cu plăcere şi iubire,

și-ți încrede viitoru-i

zâmbitor de fericire.


Poezie scrisă cu ocazia intrării în București a domnitorului Alexandru Ioan I (la 8/20 februarie 1859), poezia a fost recitată de Matei Millo, la o serbare dată la Teatrul Național, în cinstea domnitorului unirii.


Pictura este opera lui Nicolae Grigorescu

23 ian. 2022

Hora lui Cuza-Vodă - Dimitrie Bolintineanu















Cât om fi toţi în unire

nu ne frică de peire

nici de ura ce dezbină.

Nici de sabia străină,

nici de-amară asuprire,

nici de lanţuri şi hrăpire

trageți hora mare, mare,

de la munte pân-la mare.


Locul ţării, o dreptate

simte paşii cei de frate

și tresare-n bucurie

ca în timp de vitejie

calul suflă, saltă, bate:

focul peptul lui străbate...

trageți hora mare, mare,

din Carpaţi şi pân-la Mare.


Fala iese din morminte

și ne-aduce nouă-aminte.

Lupte mari strălucitoare

nume pline de onoare,

fala veche şi bătrână

trece în inima română

trageți hora mare, mare,

de la munte pân-la mare.


Trageţi hora lată, lată

că mi-e inima-necată

și la glasul de Unire

curge plâns de fericire

mâine spada românească

poate încă să lovească

trageți hora mare, mare,

Cuza calcă pe hotare.


Trageţi hora, vântul bate

și în ţărmuri depărtate

duce veste de unire,

duce veste de mărire;

căci a ţărilor Unire

ne va duce la mărire...

trageți hora mare, mare,

de la munte pân-la mare.


Trageţi hora şi mai mare

Cuza sfarămă hotare!

Noapte - Felix Aderca














Pe masa noastră

farfurii de nea

și un pahar ce ține loc de glastră

în care-și cată

draga mea

culcuș privirea ta albastră,

în plafon un fulger circonflex

cu o scânteie fină

la mijloc, sparge prin reflex

o farfurie-n propria-i lumină. 

Pe o estradă mică

un pian

acompaniază zgomotos și van

din laută melodia care pică. 

În capul meu a fiert un must

de abundență și căldură

și parc-aș vrea din ura

sărată să gust.


O, de-ai ști

sunt clipe fumurii

când viermele din teastă ar iubi! 

Să nu foșnești din rochii.

Întoarce chipul înspre lăutar

pe nesimțite;

rămài cu mâna mică pe pahar

cu ochii

sub pleoapele de gene lungi tivite.


Vreau să sculptez prin sentiment

tot ce străvede o mătase indecent cu miros cald

de fân în lumina difuzată lent se rotunjește rodia din sân.

O! 

Prăbușitu-s-a titanul

vanitos, cu fruntea amețită.


Vioara-mi pare-o fată-ndragostită

pe care-o ceartă clocotind, pianul.

Că-n jur e-atâta lume,

ce ne pasă?

Dorința-ne fierbinte să nu pregete!

Sărută-mă cu părul tău de spume,

ia-mi capul între degetele

străvezii și tremurânde, ca-ntr-o plasă. 

Noi retrăim în noaptea viețuirii

ce ne-a adus, asemeni unei unde de vibrații aci -

atâtea generații mușcate-adânc de bestia gândirii. 

De-am adormi din nou

și de-am lăsa ca fruntea noastră

obosită durerea infinită lege-ne -

iar morții înțelege-ne ca pe-un ecou.

De ne-am iubi poetic

c-o inimă, un clopoțel

în care vremea bate-ncetinel

la fiecare generație, patetic.

În restaurant miroase brad.

Tu mă privești atâta de glumeț! 

Și cum zâmbești din gura ta,

isteț pe dinții albi sar sunete și cad.

O aurâ de ger - Ileana Mălăncioiu

 















Viscol peste zăpezi, o aură de ger

se învârteşte-n aer din ce în ce mai sus,

mă uit încremenită până a treia zi

când se înalţă către cer Iisus.


L-aşteaptă Tatăl Său şi-a vrut să urce iarna,

dar eu nu-l mai zăresc, sub aura de ger,

trupul Lui sfânt a dispărut pe drumul

pe care o pornise către cer.


Va sta aici cu noi şi îşi va duce crucea

pe muntele acesta pe care îl văd iară

între cei doi tâlhari şi se va înălţa

abia la primăvară.

21 ian. 2022

Poveste de omăt - Otilia Cazimir

 



















Tu nu știi... a fost odată
o căsuță fermecată
și-n căsuță-o fată mică,
un pisoi și o bunică.

Și-ntr-o iarnă, într-o seară,
fata s-a uitat afară
și-a văzut cum prin perdea
stelele râdeau de ea...

Dar pe drum cotit și nins,
umbră sură s-a desprins:
un voinic abia de-o șchioapă
înota-n omăt ca-n apă.

Și proptinduse-n toiag,
un toiag mai nalt ca el,
a-nceput să cânte-n prag,
tremurat și subțirel...

Dormi?
Și nici n-am prins de veste!
Ușa s-a închis cu cheia,
focu-și pâlpâie scânteia,
și povestea nu-i poveste:
Eu eram fetița-aceea,
iar bunica - nu mai este…

Pictură de Hermann Werner