Pe masa noastră
farfurii de nea
și un pahar ce ține loc de glastră
în care-și cată
draga mea
culcuș privirea ta albastră,
în plafon un fulger circonflex
cu o scânteie fină
la mijloc, sparge prin reflex
o farfurie-n propria-i lumină.
Pe o estradă mică
un pian
acompaniază zgomotos și van
din laută melodia care pică.
În capul meu a fiert un must
de abundență și căldură
și parc-aș vrea din ura
sărată să gust.
O, de-ai ști
sunt clipe fumurii
când viermele din teastă ar iubi!
Să nu foșnești din rochii.
Întoarce chipul înspre lăutar
pe nesimțite;
rămài cu mâna mică pe pahar
cu ochii
sub pleoapele de gene lungi tivite.
Vreau să sculptez prin sentiment
tot ce străvede o mătase indecent cu miros cald
de fân în lumina difuzată lent se rotunjește rodia din sân.
O!
Prăbușitu-s-a titanul
vanitos, cu fruntea amețită.
Vioara-mi pare-o fată-ndragostită
pe care-o ceartă clocotind, pianul.
Că-n jur e-atâta lume,
ce ne pasă?
Dorința-ne fierbinte să nu pregete!
Sărută-mă cu părul tău de spume,
ia-mi capul între degetele
străvezii și tremurânde, ca-ntr-o plasă.
Noi retrăim în noaptea viețuirii
ce ne-a adus, asemeni unei unde de vibrații aci -
atâtea generații mușcate-adânc de bestia gândirii.
De-am adormi din nou
și de-am lăsa ca fruntea noastră
obosită durerea infinită lege-ne -
iar morții înțelege-ne ca pe-un ecou.
De ne-am iubi poetic
c-o inimă, un clopoțel
în care vremea bate-ncetinel
la fiecare generație, patetic.
În restaurant miroase brad.
Tu mă privești atâta de glumeț!
Și cum zâmbești din gura ta,
isteț pe dinții albi sar sunete și cad.
