Toamnă de iarnă - Adrian Păunescu

 

În tot acest prăpăd ce ne condamnă,

Nu mai avem nici vreme pentru toamnă.

Că frunză care cade peste toate

Miroase-a iarnă și-a străinătate.

Aceeași disperare se declină,

În tragicele cazuri de rugină.

Și pe coline iarbă se usucă,

De parcă o cuprinde dor de ducă.

Și se lărgește cerul din fereastră,

Când cad copacii brusc,în curtea noastră.

Copiii merg la școală , să învețe

Aceeași intratabilă tristețe.

Și toată-această trecere ce-nseamnă?

Un viscol surd de dincolo de toamnă.

Miroase-a iarnă până în cearșafuri

Și chiciura transcrie epitafuri.

Când pleacă migratoarele ,de teamă,

Atâtea biete cuiburi se destramă.

Și-n arborii ,din care frunza cade,

Mai dă presentimentul toamnei roade.

Și-nvață cu un plus de suferință

Cum să devină lemn de trebuință.

Și scânduri din pădurea ei să cadă,

Ca să devină plug pentru zăpadă.

Și cum să se retragă și să moară,

Spre-a înfrunzi din nou la primăvară.

Și-n toată-această iarnă ce ne-ngheață

Nu mai avem nici vreme pentru viață.

ȘI IARNA A VENIT ȘI NE DESPARTE

DE DREPTUL SFÂNT LA VIAȚĂ ȘI LA MOARTE.

30 august 2004

Consilii - Heinrich Heine

 

Ibovnica dacă te-a amăgit,
Tu caută alta să-ți placă; -
Ori lasă mai bine orașul iubit,
Ia-ți traista în spate și pleacă.

Un lac lin, albastru, găsi-vei ușor,
Și sălcii sălbatice, triste.
Acolo-ți vei plînge îngustul tău dor,
Durerile mici, egoiste.

Ci dacă te urci la munți, cu păduri
Durerea-ți va fi mai ușoară;
Pe stîncile sure vezi numai vulturi
Și țipătul lor te-nfioară.

Acolo devii tu însuți vultur,
Renaști din senin ș-o să-ți pară
Că lumea-i a ta, cînd cauți în jur,
Și nici n-ai pierdut vro comoară!

Traducerea Șt. O. Iosif

Mamei (I) - Mircea Micu

 

Mamă ești mai frumoasă ca o

duminică fără sfârșit

când se aude plânsul ierbii

pierând pe câmpul înverzit.

Departe, peste vămi de gheață

unde miroase a gutui,

stau stele albe și învață

ruga ta spusă nimănui.

Cu cât ne-ndepărtează vremea,

cu cât te uită carnea mea,

eu mă gândesc cu greu la ziua

când nu te voi putea vedea…

O, de-aș putea, (dar ce pot oare,

din sărăcia care-o am)

să te întorc din nou la clipa

acelor ani când nu eram…

Învins - Șt. O Iosif

 

De mult înstrăinatul 

De-abia ce ți-a sosit, 

Asterne-i, mamă, patul

Să doarmă dus băiatul 

Bolnav si obosit!

Bătu el multă cale

De când te-a părăsit...

Învins de dor si jale, 

Pe prispa casei tale

Se culcă obosit...

Ci nu-ntreba: pe unde

A fost și ce-a găsit?

El rana-si va ascunde

Si nu-ti va ști răspunde 

Decât: „Sunt obosit...."

Toamnă - Traian Dorz

 

A căzut murind o frunză,

cea din urmă din arin,

plânsul vrând să și-l ascunză

cu o urmă de suspin.

Eu, privindu-i legănarea

din al serii rece zbor,

m-a cuprins înfiorarea

și-al durerii vag fior:

Doamne vine toamna vieții

să m-ascunză sub mormânt,

cum a dus puterea gheții

biata frunză  la pământ. 

Plânsul inimii ce geme

stând de-o parte mi-l ascult,

ca pe-un glas din altă vreme,

de departe, de demult.

De-aş fi frunza care zboară,

nu m-ar paşte gând amar,

căci aș ști că-n primăvară

m-aş renaște frunză, iar...

Însă nu-s și moartea vine,

vlaga-mi toată jos căzu

și nu-i nimeni lângă mine,

Doamne Tată, numai Tu.

Din scânteia de iubire

care nu mi-e stinsă-n piept,

fă să crească-n nemurire

crin cu nume alb și drept.

Iar când lutu-mi în neștire

o s-aştepte-al morții ger,

o scânteie de iubire

să mă-ndrepte către cer.

Să mă nasc pe totdeauna

pentru Țara fără chin,

precum frunza naște-ntruna

primăvara codrul plin.

Mănușa - Friedrich von Schiller

 

În fața grădinii sale cu lei,

Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,

Stă regele Francisc pe tron.

În preajmă-i stâlpii coroanei,

Și de jur împrejur, pe înaltul balcon,

Cunună de mândre femei.

Și la un semn s-a deschis colivia,

Și grav, în arenă, un leu

Își poartă mândria

Și caută mut, de jur împrejur,

Căscând fioros.

Își scutură coama-ncurcată

Și se încovoaie o dată,

Apoi se culcă jos.

Și regele dă un semn iară,

Și prin poarta cealaltă

Un tigru sălbatic saltă.

Cum vede pe leu, răcnește

Și în cerc, fricos, îl înconjoară

Cu limba-ncordată-n afară,

Cu coada vâlvoi

Și sforăie turbat, furios

Și mârăie dârz, apoi

Se culcă alăturea, jos.

Și craiul mai dă un semnal,

Și pe două guri colivia

Stupește doi leoparzi deodată.

Ei cad furtunatici, cu lăcomia

De luptă-ndrăzneață,

Pe tigru năval,

Acesta turbat îi înhață

Cu laba-ncruntată,

Dar leul în sus

Se-nalță urlând, și toți s-au supus.

Și tac îmbufnate,

În cerc întinse,

De setea sângelui aprinse

Felinele înfricoșate.

Atunci, din balcon

Cade-o mănușă din mâini delicate

Între tigru și leu, la mijloc.

Iar Cunigunda-n bătaie de joc

Se-ntoarce spre cavalerul Delorges:

— De-ți este amorul așa de aprins

Și vrei să mi-o dovedești dinadins,

Ei, adă-mi atunci mănușa de jos!

Și cavalerul pornește în pripă,

Coboară-n arena îngrozitoare

Cu pas apăsat, îndrăzneț,

Și dintre fiare

Smucește mănușa c-un gest de dispreț.

Și cu uimire, cu groază,

Cavaleri și nobile dame

Se grămădesc să-l vază.

Și el, liniștit, aduce mănușa-napoi.

Curtenii prind să-l aclame.

Iar Cunigunda jubilează,

Norocu-i râde în ochii vioi:

Ce gingaș zâmbește, primind pe viteaz!...

El, mândru, i-aruncă mănușa-n obraz:

— Răsplata, doamnă, n-o mai vroi!

Și pleacă, fără să cate-napoi.

Traducerea Șt. O. Iosif

Poetul și poezia lui - Radu Vasile

lui Nichita Stănescu

La cumpăna nopților și a vârsteor te legeni cântec în plasa șoaptelor

Departe se ridica steaua în pumnii reci ca poamele pârguite rămase neculese iernii

Drumulețule, drumul bătăii de tobă este încă departe,

Soarele este încă sus pe cer

În caleașa de aur a păsării paradisului.

Oare cât timp se scurge materia īn gândire, de cât timp istoria privește pieziș creșterea ierbii mătăsoase?

De mult am uitat gândurile strămoșilor în ceața gândită de noi.

Un bărbat înalt, cu vorba și ochii adânci, mânjit de praful stelelor:

n-avem ce să mai creștem, descoperitor al aurului

Zilelor întortochiate ale perspectivei viitorului imaginii!

Cuvântul poartă buchetul adânc al sufletului,

Se culcă supusă la picioare, ca asfințitul în mare,

Ascunde laleaua de foc ce așteaptă la capătul drumurilor în sine...

Acum însă...

Bate vântul puternic înspre noi,

Iar pleoapele sunt grele ca o noapte la tropice.

Solii pământului - Magda Isanos

 

În cameră se făcuse iar ceață.

Melcii urcau din verdeață.

La temeliile râului, jos,

mirosea ca-n pădure frumos.

S-auzeau ghețurile pornite

mugind ca niște cârduri de vite,

și zânele vorbeau de-nviere.

Piticii mi-aduceau giuvaere,

inele, cupe, hangere,

se prăvăleau în umbra din unghere...

De ramuri și flori,

eram plină până-n subțiori.

”N-ai să zbori, suflete, n-ai să zbori”...

strigam și hohoteam uneori.

O țară cât adâncul unei linguri - Adrian Păunescu

 

Atunci când sună cineva la poartă,

Atunci când sunt confuz şi-mi este greu,

Atunci când perceptorii nu mă iartă,

Îmi amintesc de tine, tatăl meu.

Cu paşi târşiţi te-ai duce pân-la uşă,

Mi-ai mai lua din fiecare chin,

Dar oaspeţi de ţărână şi cenuşă,

De unde tu te-ai dus, acum revin.

O ţară cât adâncul unei linguri

Ne-a mai rămas pe harta de-mprumut,

Vai, tată, ne-ai lăsat atât de singuri,

Când goarnele finale au tăcut.

Şi iarăşi nu e pace nicăierea,

Fântâni de sânge ard la orizont,

Pe vechii morţi îi cheamă, sus, tăcerea,

Întorşii de pe front se-ntorc pe front.

Sunt singur înaintea lumii, tată,

Mă face ţăndări fiece ecou,

Vom mai muri, şi noi, cu voi odată,

Că nu-i război să nu-l purtăm din nou.

De ziua mea, să-ți faci un pic de vreme,

Să vii pe-acasă, când întreabă toți,

Să pui puțină ordine-n probleme

Și, mai cu seamă, suflet în nepoți.

Dar nici nu știu ce te-ar chema la viață,

Când podul către noi e-aproape rupt

Și-un sfert de țară e la suprafață,

Și-n cimitir trei sferturi, dedesubt?

Credo - Nicolae Labiș

 

1. Cred în om.

2. Cred în mizeriile şi candorile lui

formidabile.

3. Cred în aversiunea faţă de dezumanizare.

4. Cred în leproşii care sunt oameni.

5. Cred în ura acerbă împotriva celor care urăsc cinstea şi demnitatea, deci urăsc oamenii.

6. Cred în oamenii care fac paradoxul.

7. Precum şi în oamenii care nu fac paradoxuri.

8. Cred în paltonul meu.

9. Cred în paltonul meu, de aceea sunt om.

10. Cred în paltonul meu, deci şi în pâinea mea, şi în vina mea.

11. Cred în toate acestea, dar mai presus de toate, întru viziunea largă a omenirii laşe.

12. Cred în tot ceea ce e rău dat mie.

S-a întâmplat ceva urât şi necurat.

13. Cred în Satan.

lll

Când nopţile noastre vor fi cetite de către urmaşi

Respiraţia le va frapa pieptul ca pe o şampanie

Vor şti că ne respiră acum,

uriaş,

Într-o omenească îmbrăţişare, dar stranie.

Urmaşilor: trupurile noastre tremurau atunci

De zilnice ori politice munci

Şi puşi la arest a găsit totuşi cuvânt

Poemului acest.

Lighianul, soba, paharul de vin

Iată toate ce ne mai ţin

În viaţă, înainte de gol,

Înainte de focul suav

Zâmbitor, de pistol.

Căci aşa o să ne ducem noi,

cei de aici,

Undeva.

lll

... Altcineva nu sunt.

Cel care a izbutit să se chinuie

Adoră să mă chinuie grav şi încet,

Şi deci a izbutit să mă chinuie.

Sufletul meu te cheamă, abut de cotnar sau

Vis, către cei care n-au Vis, către cei care n-au sau nu

Şi nu-mi pasă că nu respect

Rimele sonetului puse pe masă

Iată-mă, sunt aici, dureros ca o torţă.

Văd, simt, până şi cu fiecare deget de la picior

Îmi agit peste lume gigantica-mi forţă

Şi totuşi ţip? Ajutor!

Dans - Nicolae Labiș

 

Toamna îmi îneacă sufletul în fum…

Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,

Tragică beție, moale legănare…

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.

Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.

Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi

Brațele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Câtă deznădejde pașii noștri mână!

Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,

Ca un vânt ce-nvârte ușa din țâțână…

Mâine dimineață o să fim străini,

Vei privi tăcută mâine dimineață

Cum prin descărnate tufe, în grădini,

Se rotesc fuioare veștede de ceață…

Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,

Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,

Și-ai s-asculți cum cornul vântului mereu

Nouri pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roșcați,

Cu-mpietrite, palid, pe cărare,

Și-or să mi se stingă pașii cadențați –

În nisip, scrâșnită, lașă remușcare…

1955

Visări de toamnă - Boris Ioachim

Salut argintul ce se-aşează

Pe iarba ce-încă pare verde

Căci sufletu-mi, naiv, visează

La un april ce se-ntrevede.

Căci dimineţile şi-apusul

-Şi-n toamnă ca şi-n primăvară –

Deşi vestesc exact opusul –

Se aseamănă, deşi, vibrează,

În alte moduri...primăvara,

Miresme dulci de flori soleşte – 

Iar toamna învineţeşte seara

Şi geruri şi zăpezi  vesteşte.

În primăvară, mână-n mână

Visăm brânduşi şi iarbă grasă –

Iar toamna, când vânt rece sună –

Grăbim să ne-aciuăm în casă.

Îmbrăţişându-ne-n lumina

Ca de rubin, din jarul sobei,

Privim, cum pustiind grădina,

Se zbate vântul  – fiul cobei.

Sub pleduri mari, de aspră lână,

Ne-nghesuim – fiind totuna...

Din cumpănă geme-o fântână

Pe când din-nalt rânjeşte luna.

Ni-s trupurile  împerecheate

De-argintul dat de bolta-albastră...

Calmi, ascultăm cum vântul bate

Cu crengi scheletice-n fereastră.

Şi, parcă, totuşi, în peisajul

Pustiu şi mirosind a iarnă

Ne învăluie, aprins, miraju

Iubirii ce-n suflet ne toarnă,

Miresme crude de câmpie,

De reavăne margini de drumuri –

De ghiocei – ce-or să învie –

De flori de măr, zvârlind parfumuri.

Aşa că-n început de iarnă,

Iubito, să nu fim prezenţi  –

Când toamna-argint pe ierburi toarnă

Să ne prefacem neatenţi...

Legea și dragostea - Costache Ioanid

 

Unde-i teamă, nu-i iubire.

Unde-s legi, nu-i fericire.

Legea dă ce se cuvine,

dragostea se dă pe sine.

Legea dă o zi din șapte,

dragostea le dă pe toate...

Unde-i teamă, nu-i cunună.

Unde-s robi, nu-i voie bună.

Legea dă viței pe-altare,

dragostea dă tot ce are.

Legea dă a zecea parte,

dragostea le dă pe toate...

Unde-i teamă, nu-i iertare.

Unde-s legi, nu-i îndurare.

Legea iartă, dar vrea sânge,

dragostea pe ea se frânge.

Legea iartă prin dreptate,

dragostea le iartă toate...

Legea are zile sfinte,

dragostea-i mereu fierbinte.

Legea ține slujbi divine,

dragostea tot anul ține.

Legea-i trudă cu simbrie,

dragostea-i împărăție.

Piatră cubică. Toamna - Geo Bogza

lui Sașa Pană

Toamna aceea lungă e ca o coadă de cometă...

E atâta umezeală, atâta frig când plouă. Cât mi-e de

milă de bieții stâlpi de telegraf. Dacă aș avea bani mulți aș cumpăra pentru fiecare câte un prezervativ.

Vai, toamna are dantură de aur. N-o să uit niciodată

zâmbetele ei galbene ca dovlecii pe care îi mâncam în copilărie.

Permiteți-mi domnișoară să vă ofer sufletul meu cu

autograf.

În toamna aceasta am pierdut zilele ca pe niște trenuri.

Iubesc crimele fiindcă sînt puternice ca descărcările electrice ale atmosferei.

Inima e un bordel cu felinarul roșu al sângelui la poartă.

Pumnalul frumos ca mâinile logodnicei

spintecă la piept perdeaua epidermei

și din glastra cărnei sângele țâșnește ca o garoafă

ce caraghioși sînt pe urmă polițiștii.

UNU, an. II, nr. 20; decembrie 1929

Esseu - Geo Bogza

lui Ilarie Voronca

Ce frumos era la piatra neamţ

Aerul tare ca un poem de geo bogza

Şi munţii deranjaţi de ultima furtună

Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor

La trecătoarea de stânci colţuroase bratocea

Unde ciobanul întâlnit se masturba în aer liber

Şi câinii de la stână lingeau pe piatră sperma.

Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic

Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor

Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste

Sămânţa, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici

Câinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie

Nu rămânea nici o murdărie.

Şi totul era atât de frumos şi pur.